Fotografii cu oamenii din „Orașul înjunghierilor”

În luna mai, am mers în Irlanda, din Toronto, ca să fiu fotograf oficial pentru un eveniment corporatist. Conferințele se țineau în Limerick și Dublin. Limerick a fost prima noastră destinație, un loc prietenos și cumva proaspăt. Eram un negru din Canada, care a reușit să ajungă în Irlanda, așa că am vrut să explorez orașul imediat după ce mi-am lăsat bagajul pe patul din camera de hotel. Din păcate, Mustafa The Poet , colegul meu de cameră pe timpul călătoriei, era prea obosit ca să se alăture aventurii mele. A vrut să se încarce cu energie pentru treaba de a doua zi. Am ezitat puțin dacă să merg de unul singur, dar mi-am amintit apoi că orice ar trebui să se întâmple se va întâmpla.

În timp ce mergeam pe străzile Limerickului, oamenii zâmbeau și mă salutau, după cum m-am și așteptat. Aproape că am uitat de greutatea care te apasă când ești musulman de culoare în America de Nord; mă simțeam redefinit. Dar, după ce am mers puțin mai departe, s-a trecut de la atmosfera prietenoasă la una doar de formă. Era ceva rece în aer, ceva ce-mi spunea să mă întorc. Am văzut o fetiță pe bicicletă, cu doi prieteni și, după ce am făcut o poză, i-am întrebat unde e familia lor. Au râs și mi-au arătat cu degetul casa lor. După ce am realizat că păreau scoase dintr-o scenă din filmul Shining, am încercat să-mi dau seama de ce mă lăsau să intru în casa lor. Câteva momente mai târziu, vorbeam deja cu toată familia lor - mama lor mi-a zis că nimeni nu le-a mai făcut poze până acum cu o cameră reală. Am stat cu ei ore întregi. După ce mi-am dat seama că viața mea s-ar putea să fie în pericol, mi-am amintit din nou că, în Irlanda, aproape nimeni nu are pistoale, așa că am zâmbit în continuare și am continuat să vorbesc cu ei.

După ce am tras câteva cadre cu familia ei, mama m-a sfătuit să pun deoparte camera și telefonul, pentru că urma să apună soarele. Am întrebat-o de ce n-ar trebui să ies afară, iar ea mi-a zis că unii dintre tineri sunt violenți și nu vrea să fiu înjunghiat. Unul dintre băieții care stăteau în picioare pe lângă noi a râs și m-a întrebat, „Nu știi? Porecla Limerick-ului mai e și Orașul Înjunghierilor". Mi-am zis, Dumnezeule, chiar sunt în Irlanda?

Când mă îndreptam spre hotel, m-am rătăcit și am fost nevoit să-l întreb pe un puști pe bicicletă unde se afla hotelul meu. Când îi arătam cardul de la hotel, mi-am dat seama că păream un străin bogat, care voia să intre în bucluc. Tipul s-a uitat la ceasul lui și mi-a zis „ai cinci minute să ajungi acasă", în timp ce și-a ridicat bluza și mi-a arătat un cuțit ascuns. Am trecut de colț și am luat-o la goană. Totul îmi părea mult prea familiar, încât părea un vis. Dar am ajuns cu bine acasă datorită unei irlandeze care mi-a dat indicațiile corecte.

Aveam atâtea pe cap. Mi-am amintit de mama care îmi cerea să-i dau sfaturi lui Jordan, copilului ei, în privința consumul de marijuana. Am realizat atunci că motivul pentru care întâlnirea a decurs atât de natural a fost că știam deja familia aia. Ei locuiau într-o comunitate mărginașă la fel ca mine. M-au invitat în casa lor, iar golul din casă era atât de cunoscut: erau săraci. Bravada fiului ei, fata lor, Aileen, care credea că visul ei să devină dansatoare nu se va îndeplini niciodată - am mai auzit poveștile astea înainte, am mai simțit asta. Chiar la mine acasă.

Găsești imaginile mai jos.

Urmărește VICE pe Facebook.