​Fotografii cu ororile războiului bosniac la douăzeci de ani după terminarea sa

În 1991, când eram un fotojurnalist tânăr, am pornit spre Iugoslavia, după ce au început să circule zvonuri despre implozia iminentă a țării. Cum am ajuns, am luat un tren spre Slovenia, unde am întâlnit o femeie tânără. Stătea pe bancheta trenului și plângea. Am întrebat-o dacă e ok și mi-a răspuns profetic: „A început. Mai întâi Slovenia, apoi Croația, apoi Bosnia și așa mai departe. Iugoslavia nu mai există." I-am răspuns: „Nu-ți face griji. Lumea nu va permite să se întâmple așa ceva." Apoi mi-am petrecut cinci dintre următorii zece ani documentând tot ceea ce prezisese femeia. La sfârșitul tuturor războaielor, am scos o carte și un scurtmetraj intitulat Sânge și miere: Jurnalul războiului balcanic , care să ne amintească tuturor ce s-a întâmplat și de ce.

- Ron Haviv

Data de 14 decembrie a marcat două decenii de la încheierea oficială a războiului bosniac. Cu ocazia acestei aniversări, am revăzut filmul lui Ron Haviv,Sânge și miere, și l-am contactat pe fotograf ca să-i pun câteva întrebări despre rolul fotojurnalismului atunci și rolul lui în ziua de azi. Haviv e fotograf de război și co-fondator al agenției VII, o organizație unică, deținută și manageriată de membrii ei.

- Elizabeth Renstrom, foto-editor VICE.

VICE: Ce sperau să transmiți cu aceste fotografii și care a fost motivația ta cât timp ai documentat acest război?
Ron Haviv: Motivația din spatele muncii mele este, de obicei, să atrag atenția publicului asupra anumitor probleme, în speranța că unii oameni vor avea oportunitatea sau puterea de a face o schimbare. Disoluția Iugoslaviei a avut loc în mai multe părți, multe dintre ele ușor de prezis.

De exemplu, când s-a pus problema soartei Bosniei, deja avuseseră loc două războaie și secesiuni. Am documentat execuțiile unora dintre primii civili bosniaci uciși, la care am asistat cu câteva zile înainte de începerea oficială a războiului. Lucrările mele au fost publicate în toată lumea și am sperat ca lumea să ia măsuri. Dar nu s-a întâmplat nimic. Războiul a început în săptămâna următoare și a avut ca rezultat mii de morți și milioane de refugiați, pe lângă faptul că a deschis drumul următoarelor războaie. Pe măsură ce îl documentam, conflictul a devenit și mai brutal pentru civilii care încercau să supraviețuiască în mijlocul bătăliilor. Jurnaliștii locali au încercat să prezinte situația, dar nu au existat reacții eficiente.

La un moment dat, oamenii pe care credeam că încerc să-i ajut mi-au zis să plec acasă. Voiau să plec și să-i las în pace. Dar mi-am dat seama că dacă eu și colegii mei am pleca, n-ar mai rămâne nimeni să documenteze atrocitățile comise. Chiar dacă munca noastră nu dădea rezultate, știam că trebuie să existe ca să funcționeze, într-o bună zi, drept dovadă care să-i oblige pe oameni să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor sau pentru lipsa lor de reacție. Ca jurnalist, ideea e să aduci informația la suprafață, să le arăți oamenilor lucrurile pe care ei nu le pot vedea de la distanță. De asta mi-am petrecut cinci ani din viață documentând disoluția Iugoslaviei.

Ce părere ai despre anii care au urmat după conflict?
Bosnia e o țară care s-a născut din conflict. S-au pierdut atâtea vieți și s-au distrus atâtea lucruri. Sunt trist că n-a ajuns în locul în care trebuia să fie. E în continuare un loc divizat etnic, social și politic, cu multe probleme de infrastructură. Speram ca țara să avanseze într-un ritm mai rapid. Dar situația actuală e o insultă pentru cei afectați de război.

Care crezi că e principala ta prioritate ca fotojurnalist?
Comunicarea e baza activității noastre. Am responsabilitatea să reprezint ochii publicului și să vă arăt ceea ce n-ați putea vedea din orașul și țara unde vă aflați.

Ai intervenit vreodată să acorzi ajutor unui subiect de-al tău?
Au existat situații în care am ajutat oamenii prin simpla mea prezență sau prin intervenții. Am bandajat răni, am dus victimele la spital, am adăpostit oameni. Au fost și momente în care n-am avut puterea să fac nimic și am asistat la execuția unor oameni nevinovați. Sunt de părere că trebuie să ajut de câte ori pot, atâta timp cât nu-mi pun viața sau documentarea în pericol. Când e clar că nu are rost să intervin, fac tot posibilul să documentez ce s-a întâmplat, în speranța că vinovații vor fi trași la răspundere.

Ce te-a motivat să înființezi agenția VII, care e proprietatea membrilor ei?
Industria fotografiei și rolul fotografului freelancer s-a schimbat mult de-a lungul anilor. Au apărut agenții precum Magnum, înființate de fotografi ca să se protejeze și să se ajute între ei. Mai târziu au apărut alte agenții bazate pe idei similare: Sygma, Sipa și Gamma. După care s-a declanșat un curent și au apărut tot mai multe.

Prin 2000, acest curent a atras atenția unor oameni precum Bill Gates, care deține agenția Corbis, sau lui Mark Getty, care are Getty Images. Au început să cumpere agențiile mici, inclusiv una care îi reprezenta pe patru dintre fondatorii VII. Când am vândut-o, ne-am dat seama că nu aveam control total asupra carierelor noastre și că era timpul să încercăm ceva nou. Am realizat că voiam să fim responsabili pentru toate aspectele muncii noastre. Pe modelul Magnum, am invitat alți trei prieteni și am înființat VII în data de 9 septembrie 2001. Două zile mai târziu, lumea s-a schimbat, iar noi am documentat totul.

Ce părere ai despre criticile pe care le-a adus David Shield, în cartea lui despre glamorizarea războiului, modului în care documentăm uneori conflictele? Tu ai vreo limită când stilizezi fotografiile care documentează atrocități?
Sunt foarte conștient de estetica muncii mele. Încerc să atrag privitorul, să-l implic în imaginile mele cu ajutorul culorii, al luminii și al compoziției. Când stabilesc această dinamică, privitorului îi este mai greu să ignore conținutul. Limitele mele sunt destul de simple: Estetica nu are voie să intervină peste conținut atât de puternic cât să deruteze privitorul și acesta să nu înțeleagă ce se petrece în imagine. E o linie fină, dar foarte importantă. Pe scurt, pentru mine, calitățile estetice nu trebuie niciodată să îngroape conținutul.

Cum s-a schimbat fotojurnalismul în contextul ubicuității fotografiei din cultura actuală? Care sunt calitățile pe care crezi că ar trebui să le păstreze un fotojurnalist în ciuda faptului că acum avem cu toții aparate foto?
Astăzi există multe definiții concurente și derutante ale fotojurnalistului. Toată lumea are aparate foto și creează imagini, dar fotojurnalismul are niște aspecte critice de bază. Scopul jurnalistului e să transmită informația și să o plaseze în context, respectând întotdeauna regulile tehnice și etice pe care le implică munca jurnalistică. Asta fac eu prin fotografiile mele și lucrările mele multimedia. Folosesc imaginile pentru a spune o poveste vizuală. E fantastic că există tot mai multe persoane pasionate de fotografie care lucrează în domeniu. Publicul a devenit tot mai mare, pentru că oamenii înțeleg și apreciază fotografia mai mult ca niciodată.

Singurul supraviețuitor al unui masacru își găsește casa în ruine după ce armata bosniacă i-a recapturat satul din mâinile forțelor sârbe în toamna lui 1995. Bărbatul stă pe locul unui mormânt comun în care au fost îngropate 69 de persoane, inclusiv familia lui.

Ron Haviv / VII

Ron Haviv / VII

Soldații bosnieci fumează și iau o pauză lângă o inscripție care urează „Bun venit în Saraievo ", în toamna anului 1994.

Ron Haviv / VII

O femeie bosniacă la mormântul soțului ei dintr-un cimitir din Bihac, Bosnia, care e presărat cu mormintele oamenilor uciși în timpul războiului bosniac.

Ron Haviv / VII

Tigrii lui Arkan ucid civili bosniaci musulmani în timpul primei bătălii pentru obținerea controlului asupra Bosniei, în orașul Bijeljina, 31 martie, 1992. Unitatea paramilitară sârbă a fost responsabilă de uciderea a mii de persoane în timpul războiului bosniac, iar Arkan a fost condamnat, mai târziu, pentru crime de război. Această imagine și seria de imagini care o acompaniază au fost folosite drept dovadă pentru condamnarea liderilor sârbi în tribunal.

Ron Haviv / VII

Prizonieri de război bosniaci și croați din lagărul Trnopolje, Bosnia, 1992. Toate taberele conflictului bosniac aveau lagăre de prizonieri, unde au fost uciși mulți oameni. Mai mulți comandanți au fost arestați pentru crime de război din acest motiv.

Ron Haviv / VII

Un bărbat sârb încearcă să stingă un foc cauzat de incendiatori sârbi în suburbia Grbavica din Sarajevo, Bosnia, 1996. Incendiatorii voiau să-l oblige pe bărbat să părăsească orașul, ca să nu rămână sub conducerea guvernului bosniac musulman.

Ron Haviv / VII

O fotografie fără fețe găsită de o familie bosniacă la întoarcerea în casa lor din Sarajevo, Bosnia, în 1996. Sârbii care le ocupaseră casa au plecat după ce orașul s-a reunificat sub conducerea guvernului bosniac musulman, dar le-au luat toată mobila și toate bunurile, în afară de această fotografie.

Ron Haviv / VII

Supraviețuitorii atacului sârbilor în Srebrenica au aflat de căderea adăpostului înființat de Națiunile Unite în Tuzla, Bosnia, 1995. Peste șapte mii de bărbați bosnieci au fost uciși și zeci de mii au fost obligați să fugă din țară în timpul atacului.

Ron Haviv / VII

Un musulman din Bijelina, Bosnia, imploră îndurare după ce a fost capturat de Tigrii lui Arkan în primăvara anului 1992.

Ron Haviv / VII

Urmărește VICE pe Facebook .

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe fotografii de război:
Războiul din Vietnam a fost plin de mâncare bună şi femei superbe
Fotografii cu dezastrul din Republica Populară Donețk
Fotografiile astea tulburătoare din Serbia par făcute în România