Fotograful Agustin Hernandez creează fantome prietenoase

Mi-e dor să fumez iarbă bună. Înainte puteam să fac față celor opt ore de muncă fără probleme. Acum, câteva fumuri îmi fac mintea praștie și mă țin treaz toată noaptea pe internet. Ultima dată când mi-am lăsat gândurile să-și facă de cap, a ieșit ceva pozitiv. Când mă holbam în abisul Tumblr-ului, am dat de fotograful din Portland, Agustin Hernandez.

Deși nu are un site al său și nu a făcut nimic notabil, să zicem, din punct de vedere „profesional", fotografiile lui Hernandez te pun pe gânduri mai mult decât un fotograf banal cu o cameră compactă și câțiva prieteni mișto. Imaginile lui par calculate, fără să fie forțate, cumva stilizate, dar nu exagerat. Tânărul artist obișnuiește să suprapună obiecte metalice, strălucitoare cu interioare fade și diverse medii.

Uneori regizează de așa manieră cadrele că unele bucăți din corp par membre mutilate - și ajunge să facă niște scene care dau înspre fashion. Lucrările lui nu sunt înfricoșătoare, totuși. E ca și cum Hernandez creează spirite prietenoase, care au și simțul umorului, ca în poza în care o mână cu mănușă apare de după jaluzele cu o banană.

Am luat legătura pe mail cu tipul talentat, ca să vorbim despre fotografiile sale. Am discutat despre visele cu ochii deschiși și deja vu. Dar, cel mai important, Hernandez mi-a dat încredere că uneori se întâmplă lucruri bune când fumezi iarbă, chiar dacă-mi dă somnul peste cap.

VICE: Cum era prima poză pe care ai tras-o de te-a făcut să gândești că treaba asta s-ar putea transforma în ceva mai mult decât un hobby?
Agustin Hernandez: Au fost mai mult reacțiile pozitive pe care le-am primit de la oameni, care m-au făcut să realizez că fotografiile mele sunt mai altfel. Cred că a fost o poză cu niște trandafiri uscați lângă o priză sau un portret cu Fecioara Maria pe un perete cu lumini de petrecere care pică pe fața ei.

Cum ți-ai descrie fotografiile unei persoane care nu le-a mai văzut până atunci? Există vreun element estetic pe care-l asociezi cu lucrările tale?
Pentru mine, fotografiile mele sunt ca niște instalați – regizate, dar improvizate, gândite cu atenție, întunecate, dar plăcute, dure, însă drăgălașe. Cu cât mă gândesc mai mult la ele, cu atât văd o contradicție mai mare în ele. E magic pentru mine – cum lucrurile se aranjează ca să indice o emoție. Când încep să fotografiez totul e improvizat și prostesc, dar cu toate astea, am mereu o viziune clară.

Ce tip de cameră folosești și modifici cumva fotografiile? Imaginile tale au un ton aparte.
Cred că lucrările mele au beneficiat de pe urma procesului simplist de creație. Am prins drag cu timpul de camerele compacte. Sunt cumva nerăbdător când fotografiez și prefer să obțin totul deodată, decât să-mi bat capul cu setări. Folosesc mult bliț și lumină naturală sau niciun fel de lumină. Prefer calitatea filmului în detrimental perfecțiunii digitale.

Membrele de oameni, care dispar fantomatic, par să fie o temă recurentă în lucrările tale – carnea care e înghițită de abisurile astea naturale și sintetice. Scoți fantasmagoria asta intenționat?
Totul mi se pare fascinant – fanteziile, iluziile și cum mințile devin din ce în ce mai curioase. Am fost un visător de când mă știu, îmi e distrasă ușor atenția și mă pierd în fantezii. Caracterul jucăuș și trăsnăile din unele dintre lucrările mele – figuri care apar sau dispar – deschid o lume cu ce s-ar putea întâmpla. Trăiesc pentru genul ăsta de curiozități.

Îmi place cum suprapui elementele metalice și obiectele strălucitoare cu interioarele banale, reci și alte scenarii. O faci intenționat?
Contrastul ăsta repetat e adesea o coincidență. Cred că multe vin din intuiție – mintea mea urmărește și e intrigată de necunoscut. Am o slăbiciune pentru sclipici și strălucire, dar sunt atras mai mult de imperfecțiunea din jurul lor. Pentru mine, defectele astea expun adevărata frumusețe și creează o delicatețe care captivează. E fascinant să vezi cum se îmbină toate contradicțiile astea.

Chiar și când fotografiile tale sunt încărcate ca atmosferă, tot îmi par amuzante. Vrei ca privitorii să le perceapă așa?
Nu mi-am dat seama de umor până nu mi-a zis cineva. Nu cred că e intenționat, ci mai mult ironic. Ironia poate fi amuzantă, deși e ciudată, cinică sau crudă uneori. Totuși, o găsesc încântătoare într-un fel ciudat și inocent. Cred că imaginile mele pot fi citite în mai multe feluri – niciunul nu e prevăzut.

Traducere: Dana Alecu

Mai citește despre fantome:
La Arad casele părăsite nasc fantome O animație trăsnită cu o mașină simpatică hăituită de fantomele unor pisici Am văzut cum prind viață fantomele din Google Street View