Undeva, ascunsă pe un raft în depozitul bibliotecii Facultății de Drept din cadrul Universității București, se află o carte groasă, albastră, cu multe cerculețe, pătrățele și cruci desenate pe copertă. Volumul poartă titlul Dreptul internațional umanitar – Instrumente juridice internaționale, și este semnat de prof. univ. dr. Gabriel Oprea, prof. univ. dr. Ion Suceavă și prof. univ. dr. Ionel Cloșcă.

Acum mai bine de o lună și jumătate scriam aici un text despre bogata activitate publicistică a lui Gabriel Oprea: opt cărți și capitole din cărți, publicate între 1999 și 2008. Adică o operă și un pic pe an. Opere care nu sunt deloc ușor de găsit în bibliotecile publice. De fapt, singura lor destinație pare să fie CV-ul de general.

Între timp, Gabriel Oprea nu mai este vicepremier și ministru de Interne și cică nici n-ar mai avea aceeași influență politică. Dar eu nu l-am uitat. Mă mai gândesc la el, așa, din te miri ce. Așa că, atunci când am aflat că una dintre operele sale se află la biblioteca Facultății de Drept, mi-am luat un carnețel și un pix, ca să fiu pregătită pentru o lectură serioasă, și am dat o fugă s-o răsfoiesc.

Denumirea de operă („lucrare originală‟, „rezultat al unei activități creatoare‟, potrivit DEX) este însă total nepotrivită pentru ce aveam în față. În afară de o prefață de o pagină și un sfert, restul de 671 de pagini nu le aparține autorilor. Lucrarea este formată integral din texte de convenții internaționale, declarații, protocoale, tratate, procese-verbale, rezoluții, statute, legi din domeniul dreptului umanitar internațional.

Câteva exemple: „Convenția relativă la regimul navelor de comerț inamice la începutul ostilităților‟, „Declarație privitoare la interzicerea gloanțelor care se lățesc sau se turtesc ușor în corpul omenesc‟, „Declarație relativă la interzicerea de a lansa proiectile și explozibile din înaltul baloanelor‟, „Proces-verbal privind regulile războiului submarin prevăzute în partea a IV-a a Tratatului de la Londra, din 22 aprilie 1930‟.

Autorii nu dezbat, nu analizează, nu compară aceste texte, ci doar le înșiră. Este, de fapt, o culegere de astfel de documente, pe care le poate găsi, oricine, oricând. Și a fost nevoie de nu mai puțin de trei profesori universitari doctori pentru ca această operă să vadă lumina tiparului.

Singura contribuție originală a autorilor este „Cuvânt înainte‟, a cărei primă frază sună așa: „Monumentala lucrare pe care o prezentăm cititorilor are o triplă semnificație: răspunde unor imperative prezente și viitoare; este cea mai cuprinzătoare lucrare din domeniu; este foarte actuală‟.

Și, în caz că n-ai înțeles monumentalitatea asta, autorii revin, câteva rânduri mai jos: „Este cea mai cuprinzătoare lucrare publicată vreodată‟. Propoziția asta te năucește. Dai, ai citit bine, acolo este punct, nu virgulă sau punct și virgulă. Și mai departe: „Ea cuprinde peste 70 de documente, alcătuind ceea ce se numește Dreptul de la Haga și Dreptul de la Geneva, dar și alte documente care întregesc patrimoniul juridic și nejuridic al umanității‟.

Când citești prefața asta, te aștepți ca după fiecare frază să auzi o trompetă de orchestră militară. Sau, după următoarele rânduri, o sirenă de antiaeriană: „actualitatea volumului de față rezultă din gradul sporit de pericol, din ponderea, natura și frecvența conflictelor armate cu care este confruntată omenirea în prezent. Nicicând societatea omenească nu a fost pusă în fața unor pericole atât de mari ca în prezent: peste 30 de conflicte armate active și 14 latente pot reizbucni în orice moment‟.

Prefața asta are cam 600 de cuvinte și este semnată „Autorii‟. Dacă pornim de la premisa că toți cei trei autori au contribuit în mod egal la această prefață, trebuie să împărțim această cifră la trei. Astfel, lui Gabriel Oprea i-ar reveni în jur de 200 de cuvinte. Dintr-un total de aproximativ 336 000, cam câte intră în cele 672 de pagini ale cărții.

Dacă întrebi specialiști în drept ce părere au despre această lucrare, răspunsul e cam același: nu este nimic ilegal, practica aceasta a culegerii de texte semnate se întâlnește și la nume mari în domeniu. Dar, spun ei, valoarea academică a unei astfel de lucrări este minimă, orice student la Drept poate aduna la un loc niște texte de convenții.

Și, mai ales, este nedrept față de cei care lucrează ani de zile ca să-și publice o lucrare, având în vedere că un CV stufos în cărți publicate te ajută să urci pe scara academică.

Gabriel Oprea și-a scos cărțile la edituri obscure sau deținute de apropiați și de instituții pe care le conducea la momentul apariției operelor. Pe aceasta și-a scos-o însă la stat, adică la editura Regiei Autonome Monitorul Oficial. Se întâmpla în 2003, pe când ocupa funcția de ministru delegat pentru Administrația Publică, în Ministerul Administrației și Internelor.

Monitorul Oficial desfășoară, potrivit actului de înființare, „activitate de interes public național‟ și este subordonată Guvernului României. Este, însă, autonomă financiar, așa că poate scoate edita cărți contra cost.

„Regia Autonomă Monitorul Oficial nu este instituție de stat, ci operator economic, în sensul actului normativ de înființare. Nu cunoaștem rațiunea pentru care, la acea dată, Editura a hotărât publicarea lucrării. Între părți s-a încheiat un contract prin care s-a cedat dreptul exclusiv de editare și difuzare a lucrării‟, mi-au transmis oficialii instituției, ca răspuns la solicitare. Potrivit acestora, cartea a fost scoasă în o mie de exemplare, ridicate în întregime de către autori.

Al doilea nume de pe coperta volumului este cel al lui Ion Suceavă. Despre el, reprezentanții Miliției Spirituale, organizație non-guvernamentală fondată de mai mulți cercetători în istorie, spun că în decembrie 1989 era comandant al Brigăzii de miliție Transporturi din Inspectoratul General de Miliție (IGM). După '90, a fost șef al Direcției de supraveghere și control vamal din cadrul Direcției Generale a Vămilor, cu grad militar de general-locotenent de poliție.

Procurorul militar Dan Voinea, cel care a instrumentat Dosarul Revoluției, spunea într-un interviu că Suceavă s-a numărat printre cei care au fost implicați în represiunea Revoluției și a fost pus, la un moment dat, sub urmărire penală. Mai mult, acesta vorbește despre surpriza revoltătoare din Dosarul Revoluției, și anume descoperirea unor persoane care obținuseră certificat de revoluționar deși, de fapt, făcuseră parte din aparatul represiv.

Printre ei: Ion Suceavă, spunea procurorul militar. Din datele Miliției Spirituale, Suceavă a trecut de partea Revoluției după fuga lui Ceaușescu.

Al treilea autor este Ionel Cloșcă, care, potrivit CV-ului său, este specialist în drept umanitar. Acesta a fost, de-a lungul vieții, redactor la „Scânteia‟, lector la Ștefan Gheorghiu, conferențiar, asimilat gradului de colonel, la Academia de Înalte Studii Militare, membru în comisii de doctorat la Facultatea de Drept a Universității București (între 1975 și 1979) și decan al Facultății de Drept din cadrul Universității Spiru Haret.

Cei trei autori explică la finalul „Cuvântului înainte‟ de ce consideră folositoarea „monumentala‟ lor lucrare: „România s-a angajat, pe de o parte, alături de alte aproape 200 de state părți la Convențiile de la Geneva, «să le respecte și să facă să fie respectate, în toate împrejurările», iar pe de altă parte, «să difuzeze, în cea mai largă măsură posibilă, în timp de pace, ca și în perioada de conflict armat, Convențiile și Prezentul Protocol în țările lor respective». Pe cale de consecință, volumul de față se adresează deopotrivă autorităților guvernamentale, parlamentarilor, membrilor forțelor armate, cercurilor academice, studenților și elevilor, membrilor Societății Naționale de Cruce Roșie etc‟.

Deci și ție, ăsteia sau ăstuia căruia i se pare că e prea cool ca să citească așa o lucrare importantă. E timpul să te trezești la realitate și să-ți dai seama că trăiești într-o mare minciună.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre politicienii români:
Am citit în stele soarta politicenilor români
Toate motivele pentru care politicienii spun că-și dau demisia, dar nu și-o dau
Ghid de fapte bune: Cum să furi, fără să furi, ca Victor Ponta