Atenţie: Spoilere din sezonul şase, episodul cinci.

„The Door" e cel mai bun episod din Game of Thrones, sezonul şase, şi posibil unul din cele mai bune episoade din tot serialul. Dacă ţi s-a părut familiar, motivul ar putea fi că lumea e doldora de poveşti ca asta. Adunătura de actori din sezonul ăsta şi poveștile fără sfârşit (care efectiv favorizează apariția de scenarii create de fani) demonstrează cât de caracteristic este serialul ăsta pentru o cultură ale cărei aşteptări au fost iniţial provocate. Mai mult decât un serial de televiziune, Game of Thrones a devenit sinonim al misoginismului, violenţei gratuite şi monologurilor greoaie în peisaje exotice, mai ales pentru cei care l-au urmărit pe sărite sau niciodată. Dacă stăm să disecăm în ce măsură e vina serialului, nu facem decât să admitem că l-am digerat deja. Distracţia e acum să vedem ce putem regurgita. Tensiunea dintre redundanţă şi nostalgie îşi face simţită prezenţa în fiecare scenă din „The Door", reperul clasic, reflexiv, incitant şi chiar bine gândit al unui serial care îşi negociază noul statut bizar în cultura pop americană.

Primul semn că ne aflăm pe teritoriul potrivit e când Sansa îl înfruntă pe cel care a trădat-o, Peter Baelish, în Mole's Town. În loc să îşi amintească suferinţele prin care a trecut când a fost violată de către Ramsay Bolton, Sansa îl obligă pe Baelish să le verbalizeze el însuşi, ca să-şi admită complicitatea. În timpul scenei, Sophie Turner îşi arată înălţimea reală, încadrată de un romb de lumină, în vreme ce Baelish rânjeşte în întuneric. El oscilează între a minţi şi a tânji şi dă un indiciu despre originea lui Jon Snow. Sansa este însă cea care orchestrează discuţia, amintindu-i lui Littlefinger de statutul pe care îl are ca îngrijitor de bordel şi refuzându-i oferta de reconciliere.

Replica ei, „stau aici şi simt încă ce a făcut cu corpul meu", nu e gândită pentru melodramatismul scenei de viol, ci în asentimentul violenţei pe care serialul a atribuit-o personajelor feminine, dar şi de dragul complicităţii telespectatorilor.

După o bătaie cu mâinile goale cu rivala sa, Arya se inflitrează într-o trupă de actorie a cărei specializare pare să fie teatrul în ramă, care e practic o recapitulare a primelor două sezoane. Arya este dezorientată de batjocura pe seama decesului tatălui ei (capul ăla de lemn care seamănă cu Jan Švankmajer) şi pare să fie dată peste cap; totodată, pare să mimeze exact fanul serialului atunci când trece de la amuzament extrem la groază. Însă Mâna însângerată, cum înţeleg că se numeşte piesa asta, e plină de vulgaritate, dialoguri în rime expirate şi sunete de pârţuri şi se vrea o autoparodiere cu umor de calitate. La fel cum Capcana şoarecilor a inspirat momentele cheie din Hamlet prin scoaterea în evidenţă a artificialului, piesa îl pune în lumina reflectoarelor pe regizorul Lost, Jack Bendis (nou-venit în Game of Thrones), care ne prezintă un spectacol de depravare, apoi ne reaminteşte cine reprezintă plebea aici. Cât suntem la subiectul metanaraţiunii, ai văzut cameea în care marele Richard E. Grant, Withnail însuşi, se consola că „Nu există roluri mici". Ai parte şi de nişte negi testiculari în scena asta.

În Westeros, ceva e teribil de greşit în ceea ce priveşte spaţiul şi proporţiile, ceea ce face foarte greu de estimat durata unei călătorii din Winterfell către Insulele de Fier, spre exemplu (Theon a reuşit asta între două episoade, dar Yara a avut nevoie de jumătate din sezonul patru). E la fel de greu de estimat câţi sunt într-o armată sau care e populaţia oricărui regat din cele existente. Poate că de asta e revelator să vezi că nativii insulei, adunaţi pentru ritualul Kingsmoot, sunt de fapt nişte chelioşi pe un deluşor amărât. Theon o susţine pe Yara pentru tron, însă Euron, un gură-spartă al poporului, îi fură acesteia dreptul făcând multe comentarii despre pula lui. După ce a dat conotaţii malefice cuvântului „hoinăreală", noul rege de cartier Euron îşi supraestimează tăria în coaie, se îneacă şi renaşte. Însă eforturile sale sunt în van, pentru că Yara şi Theon fug cu toate bărcile regatului. Abia ce căpătasem o idee despre cantităţi realistice, că Euron le cere oamenilor lui să „taie fiecare copac" pentru a construi o flotă de o mie de vase. Iartă-ne, Măreţia ta, dar nu suntem în Warcraft şi îmi vine greu să cred că poţi construi o întreagă armată peste noapte cu munca unei mâini de supuşi.

Peste Marea Strâmtă, pe un vârf de munte liniştit, avem parte de o scenă simplă, care seamănă cu o joacă de păpuşi între cei din casa Mattel. Jorah Mormont îşi recunoaşte iubirea pentru Khaleesi, dezvăluie că suferă de fatala boală greyscale, îi frânge inima lui Daenerys şi apoi pleacă toţi. I-o fi fost lene scenaristului? Aproape sigur. Dar nu totul trebuie să fie o producţie masivă, plus că se potriveşte cu iniţiativa acestui sezon: a face lucrurile să se întâmple. În Mereen, ne întâlnim cu noul aliat al lui Varys şi Tyrion – Kinvara, Femeia în Roşu. Dacă secvenţele din Mole's Town şi Braavos au dezvăluit parte din decăderea serialului, scena asta se bazează pe povestea din spatele urmaşilor lui R'hllor (adică nişte vrăjitoare aproape nemuritoare) şi a lui Varys (un sceptic care crede în fenomene ale altor lumi mai degrabă din ranchiună). Acţiunea principală nu ţine de ceea ce ni se arată, ci de ceea ce aducem noi în scenă, adică un soi de dexteritate apropiată de măiestria cu care autorul a construit Game of Thrones. Acelaşi lucru poate fi spus despre Castle Black, unde Jon Snow şi prietenii săi îşi fac calcule deasupra unei harte și caută potenţialii aliaţi. Umber, Karstark, Manderly, Glover şi Mormont sunt case mici, majoritatea reprezentate de un singur actor, ca să nu mai spunem că sunt cuvinte inventate. Dar cum treaba rămâne în cârca noastră, sentimentul de război e mai palpabil decât o armată întreagă de soldaţi generaţi pe calculator.

Pomul ăla arată ca Max von Sydow sau Max von Sydow arată ca pomul ăla? Asta e prima ghicitoare după exploziva călătorie a lui Bran în vechiul Westeros, unde dezgropăm preistoria. Ca poliţă de asigurare împotriva omenirii pline de răpitori, elfii (nu-mi vine să-i numesc Copii ai Pădurii), au creat entităţile numite White Walkers prin inserția unui obsidian în pieptul unui tip, ca James Woods în Videodrome; spiralele sunt mişto; avem o armată de zombi inactivi, comandată de patru indivizi care cântă metal, plini de machiaj; şi cea mai importantă revelaţie, care vine după un atac zombi, care e mai intensă ca orice s-a întâmplat vreodată în serialul ăsta: faptul că Hodor şi-a retrăit momentul morţii de când Bran l-a pus să „ţină uşa".

Partea asta e mizerabilă. Nu mă deranjează săpăturile lui Bran prin trecutul familiei, deşi ar trebui să se pregătească pentru apocalipsa cu zombi şi gheaţă. Şi nici modul în care Max von Sydow se descompune în fâşii de mumie neagră sau elfii care aruncă grenade. Nu mă deranjează nici măcar moartea groaznică a lui Summer, lupul străvechi, în ghearele hoardei de zombi. Problema e modul în care privim serialul ăsta, dictat de sugestia că un personaj cu probleme psihice pe care l-am iubit toţi nu a fost altceva decât un pion şi că moartea lui vine în urma unei răsturnări de situaţie. Totul trebuie să însemne ceva. Nimic nu are propriul merit şi nu e lăsat să rămână un simplu detaliu creionat de şansă sau circumstanţă.

Am văzut acelaşi lucru la Castle Black: e în privirea pe care Tormund i-o aruncă lui Brienne, acum transformată în gif. Mai regăsim asta în singura caracteristică a lui Jon Snow („un pic îngrijorat"), în bluza originală a Sansei, care arată ca şi cum ar fi fost cumpărat de pe Etsy. Davos spune: „E posibil să nu cunosc Nordul, însă îi cunosc oamenii", ceea ce e mai mult decât am cerut să ştim. Dacă citim sau ne uităm la televizor pentru a vedea o copie decăzută a lumii noastre impenetrabile, o facem şi pentru a ne regăsi pe noi înşine. „The Door" a clarificat faptul că Game of Thrones ştie că încă îl urmărim cu interes şi, exact aşa cum Regele Nopţii se întoarce să-l privească pe Bran cu ochii săi reci şi morţi, ne face să privim în urmă.

Traducere: Alexandra Andrieş

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre GOT:
O să apară un serial nou bazat pe universul „Game of Thrones"
Atenţie, spoiler. 5 faze pe care le-ai ratat în noul sezon Game of Thrones
Ce o să te enerveze cel mai tare la sezonul șase din „Game of Thrones"