Fotografii cu efectele celei mai mari catastrofe nucleare din lume

Acum 29 de ani, când aveam un an, locuiam cu părinții în orășelul ucrainean Prîpeat – la o sută de kilometri de Kiev. Ar fi o poveste banală, dacă orașul în care locuiam n-ar fi fost chiar lângă uzina nucleară Cernobîl. Iar tatăl meu lucra ca inginer acolo și opera unul dintre reactorii nucleari.

Pe vremea aceea, vârsta medie a populației din Prîpeat era de 26 de ani. Toate persoanele care locuiau acolo (aproximativ 50 000) au trebuit să părăsească orașul în 36 de ore după ce Reactorul 4 a explodat în timpul unui test de sistem și a lansat în atmosferă o ceață radioactivă. Până în ziua de azi, evenimentul e considerat cel mai îngrozitor accident nuclear din istorie.

Catastrofa mi-a schimbat viața mie și mai multor mii de oameni, dintre care mulți (inclusiv tatăl meu, Constantin) nu mai sunt azi în viață din cauza impactului radioactivității asupra sănătății lor.

Ultima serie de fotografii Umbra lungă a Cernobîlului (Ediția Lammerhuber, 2014), a fotografului Gerd Ludwig, e rezultatul acumulat a nouă vizite în zona dezastrului care s-au întins pe douăzeci de ani. Am avut ocazia să discut cu el despre fotografiile lui și să schimbăm experiențe despre viața în zona respectivă.

VICE: Lucrezi mult în fostele țări sovietice. De unde a venit acest interes?
Gerd Ludwig: A început în tinerețe. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tata s-a numărat printre trupele care au invadat Uniunea Sovietică. A luptat până la Stalingrad. Când s-a întors, îmi spunea povești de pe front înainte de culcare. Am început să cresc și să pun tot mai multe întrebări. Nu mi-au ajuns explicațiile lui, am rămas cu un sentiment de vină față de Rusia și celelalte republici sovietice. Atât de vinovat mă simțeam încât atunci când am avut prima misiune foto în Rusia pentru revista Geo, nu mi-am permis să fac nicio fotografie critică la adresa Rusiei – o țară care suferise atât de mult în urma invaziei germane.

Cum ai ajuns să fotografiezi Cernobîlul?
A doua misiune foto importantă a fost pentru National Geographic în 1993 – era despre poluarea în republicile post-sovietice. Atunci am simțit nevoia să includ și Cernobîlul. Trebuia să fie doar un segment mic al misiunii, dar a ajuns să fie o poveste separată. Am început să dezvolt un interes tot mai profund pentru subiectul Cernobîl și știam că o să revin. Mi-a luat 11 ani să mă întorc. Am revenit în 2005, 2011 și 2014 și am stat o perioadă prelungită. Am fotografiat victimele, orașul-fantomă Prîpeat, Zona de Interdicție, reactorul și zonele afectate din Belarus și Ucraina.

Am fost și eu la Cernobîl de mai multe ori, ca să fac fotografii. Accidentul ne-a schimbat drastic viețile. În multe feluri, toate dorințele și pasiunile mele s-au născut dintre ruinele Cernobîlului. Uneori mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă accidentul n-ar fi avut loc. Probabil aș locui încă acolo, aș avea un soț și câțiva copii și poate aș fi fost fizician nuclear.

Deci trăiai acolo când s-a întâmplat?
Da, locuiam în Prîpeat și tatăl meu opera Reactorul 2. În noaptea accidentului, era în tură de noapte. Prietenii lui lucrau în camera de control a Reactorului 4. Mi-a povestit cum i-a văzut alergând panicați să rezolve situația – deși nu era nimic de făcut. Tata a sunat-o pe mama și i-a spus să închidă bine ferestrele și să rămână în casă ; nu i-a zis de ce, erau obligați să păstreze confidențialitatea. Mama mi-a spus că prietenele ei s-au dus la plajă în ziua aceea, în ciuda avertismentului ei: pur și simplu nu aveau idee ce pericol le paște.

Ți-a fost frică prima oară când te-ai dus acolo? Ai simțit că-ți riști sănătatea?
Eram destul de pregătit pentru prima excursie, mă documentasem timp de patru săptămâni. Luasem cu mine o valiză plină cu echipament de protecție, măști de gaz, cizme, de toate. Dar când am intrat în Cernobîl, vameșii m-au rugat să nu port echipamentul de protecție, ca să nu sperii muncitorii care lucrau acolo fără echipament. Când am vizitat cimitirul din Prîpeat – o zonă foarte contaminată – sau pe oamenii care se întorseseră acasă după accident, n-am purtat protecție. Ca fotograf, te expui la anumite riscuri și ai nevoie de cooperarea celorlalți ca să-ți faci treaba. În Cernobîl am mâncat ouă, pește și cartofi, toate produse în zona contaminată. Eram îngrijorat, dar nu speriat.

Crezi că merită să-ți asumi astfel de riscuri pentru o fotografie bună?
La fel ca jurnaliștii, avem uneori contact cu zone de risc. Dar facem asta pentru victimele nevinovate – ca să le aflăm poveștile, pe care altfel nu le-ar ști nimeni. Să fii cu acești oameni, să mănânci și să bei cu ei înseamnă să le auzi durerea și să le vezi sufletul.

A fost cineva ostil cu tine?
Indiferent unde te afli, tot o să dai peste câte o persoană ostilă. General vorbind, persoanele pe care le-am fotografiat mi-au apreciat eforturile. Când sunt într-o misiune pentru National Geographic, nu mă aflu acolo doar pentru câteva ore. Nu intru, pur și simplu, în viețile oamenilor, cu un aparat foto în loc de cap. Îi cunosc ca om, mai întâi. Mă aștept să se deschidă față de mine doar după ce am vorbit cu ei și le-am împărtășit povestea mea. Abia atunci scot aparatul foto. Îi consider niște eroi pe oamenii care-mi spun poveștile lor. Sunt conștient că atunci când îndrept aparatul spre oameni care suferă, le cresc suferința și le fac amintirile și mai dureroase.

Ai fotografiat mult timp impactul radiațiilor asupra sănătății oamenilor. Cred că cel mai mult m-au afectat fotografiile cu copii cu dizabilități.
Consecințele accidentului de la Cernobîl asupra sănătății oamenilor sunt destul de controversate în comunitatea științifică. Dar există statistici care nu pot fi disputate – nivelul leucemiei și a altor tipuri de cancer e mai mare în zonele afectate decât în afara lor. În Gomel – o regiune sudică a Belarusului afectată de dezastru – am cunoscut tinere din zona contaminată care erau foarte îngrijorate de sănătatea copiilor lor. Numai teama și stresul ăla le distruge sănătatea oricum. Deși sunt conștient că, din cauza moștenirii sistemului sovietic, părinții renunță adesea mai ușor la copiii cu dizabilități decât în țările occidentale, am descoperit că guvernul din Belarus reduce importanța rolului Cernobîlului în dezvoltarea de dizabilități. Puținele persoane care îndrăznesc să vorbească deschis despre asta văd o legătură clară între problemele tot mai mari de sănătate și radioactivitatea din zonă.

Care a fost cea mai intensă experiență pe care ai avut-o în zonă?
În 2005, am reușit să pătrund în zona Reactorului 4 mai departe decât orice fotograf. Am fotografiat zone în care muncitorii aveau voie să lucreze doar un sfert de oră pe zi – deși purtau echipament de protecție. Nivelul adrenalinei a fost incredibil. În 2013, m-am întors la reactor și am reușit să merg și mai departe decât până atunci. Într-un coridor întunecos, un inginer care m-a acompaniat a deschis o ușă grea din metal.

Am reușit să trag doar câteva cadre, după care m-a tras rapid afară. Dar am prins ceasul de pe perete, care rămăsese înghețat în timp, la ora 1:23 AM – momentul în care a explodat reactorul și Cernobîlul a rămas pe loc pentru totdeauna.

Ce părere ai despre energia nucleară și ce vrei să le transmiți oamenilor prin fotografiile tale?
Nu-mi place să-mi pun etichete sau să umblu cu insigna anti-nucleară pe jachetă. Oamenii presupun rapid că am prejudecăți. Vreau ca fotografiile mele să vorbească singure. Fotografiez ce văd și vreau ca privitorii să tragă singuri concluziile. Dar mă îndoiesc că cineva care vede fotografiile ar putea să mai considere că energia nucleară e sigură.

Ai de gând să te mai întorci în Cernobîl sau e un capitol închis pentru tine? Te interesează și alte accidente nucleare, precum Fukushima?
Nu am plănuit să vizitez Fukushima. Nu alerg după toate accidentele nucleare din lume. Dar voi publica o altă carte despre Cernobîl la a treizecea aniversare a accidentului – o colecție mică de vieți înghețate în timp. Știu că nu mi-am terminat încă misiunea. Albumul actual e o pauză, la care să mă uit în urmă și să continui, să merg mai departe.

Găsești mai multe imagini de-ale lui Gerd pe site-ul lui.

Mai multe despre radiații:
Negarea radiațiilor Poze din Ciudanovița Un doctor japonez încurajează evacuarea orașului Tokyo