FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Ghid pentru românii care vor să studieze la Londra

Deşi e capitala Regatului Unit, Londra nu înseamnă Marea Britanie, la fel cum Bucureştiul nu înseamnă România.

Autoarea

Pe la 15 ani am văzut prima oară Londra. Am stat vreo trei zile în care oraşul ăla mi-a intrat prin fiecare por şi m-a fascinat teribil. Peste trei ani s-a întâmplat să mă mut acolo când m-am dus la facultate.

Aş minţi să vorbesc despre vreun şoc cultural, deşi sunt multe lucruri care m-au frapat sau pur şi simplu n-au coincis cu o imagine preconcepută. După 18 ani de România, cred că e normal să întâlneşti şi aspecte care se bat cap în cap cu tot ce se întâmplă pe la noi. Norocul meu e că am crescut cu seriale gen Skins şi cărţile lui Irvine Welsh care mi-au luminat un pic mintea în legătură cu obiceiurile britanice şi aspectele care ţin de viaţa socială.

Publicitate

Sunt mulţi care au scris despre ce înseamnă viaţa de student în Anglia. Au apărut chiar şi scrisori „emoţionante" devenite virale peste noapte, ale unor oameni care probabil n-au înţeles mare brânză din anii petrecuţi prin vest şi nu prea ştiu cu ce se mănâncă occidentul. Într-una din scrisori se vorbeşte despre o Londră superficială şi fără identitate, spre deosebire de un popor român cald şi iubitor care „se salută cu 'Doamne ajută!'". E absurd să compari culturile în sistemul ăsta, care-i mai bună și care-i mai rea. E în natura umană să ai impresia că tot ce-i corect în lume vine fix din locul în care te-ai născut. Diferențele dintre culturi sunt însă observabile.

Foto via

La cămin o să cunoşti cei mai mulţi oameni mişto

E greu să nu-ţi faci prieteni când ajungi la facultate, dar cel mai bine e să stai la cămin în primul an, pentru că aşa ajungi să cunoşti oameni de tot felul şi sigur o să te împrieteneşti măcar cu câţiva. Doar să nu fii un singuratic ciudat care stă toată ziua şi noaptea închis în cameră şi care strâmbă din nas când aude de vreo petrecere prin apartamentele vecine. Sau măcar dacă faci asta, să nu uiţi să pui şi-o şosetă pe detectorul de fum din cameră, că altfel s-ar putea să te trezeşti cu pompierii pe cap când iţi aprinzi o ţigară. Tot la cămin e cel mai probabil să-ţi găseşti şi pe cineva cu care să te date-uieşti, asta dacă nu ai fost încă spălat pe creier de Tinderizarea care a pus stăpânire de vreo doi ani pe Londra. Deja oamenii nici nu prea mai concep alt fel de relaţionare decât acest Tinder dating şi o să vezi londonezi care stau cu ochii pironiţi în telefon în speranţa că poate le mai pică ceva.

Publicitate

Chiria e foarte scumpă şi iarna o să-ngheţi de frig

La capitolul chirie, Londra sucks ca să mă exprim pe limba lui Shakespeare. În primul an de facultate am stat la cămin unde chiria era mai mult de cinci sute de coco pe lună şi baia arăta exact ca aia din avion, iar în următorii doi ani am stat într-o casă veche prin sud-estul Londrei, unde mă rupeau facturile la gaz. De vină erau geamurile vechi care nu lăsau temperatura din casă să crească peste opt grade în timpul iernii cu tot cu căldura dată la maximum. În plus, proprietarul era un moşuleţ din Cipru care avea o obsesie bizară legată de toate obiectele din casă şi de fosta nevastă care murise cu vreo 30 de ani în urmă. Deşi s-a recăsătorit acum 20 de ani, declara sus şi tare că încă o mai iubeşte pe răposată şi nu mă lăsa să ating lucrurile care îi aparţinuseră ei sau să decorez pereţii acoperiţi de un tapet odios cu palmieri de prin anii '70 .

Mută-te cu nişte prieteni sau roagă-te să nu dai peste vreun psihopat

După ce-am terminat facultatea, am mai rămas un an la Londra în care am stat cu o englezoaică pe care o găsisem pe un site (spareroom.co.uk) care te ajuta să-ţi cauţi colegi de casă. Tipa a părut OK la început, după care s-a transformat într-o adevărată psihopată: spăla frigiderul cu dezinfectant, îmi mânca mâncarea de la Marks&Spencer, mă scula din somn în fiecare weekend la opt dimineaţa cu cântece religioase la volum maxim, mergea în fiecare duminică la o biserică gospel ca să agaţe şi mi-a furat şi-un parfum când am plecat vreo săptămână de-acasă. Şi asta doar ca să menţionez câteva. În plus, tipa era şi rasistă şi îmi spunea de multe ori că sunt „white trash" sau că doar albele sunt proaste şi era convinsă de faptul că aş fi vreo magnată din România, ţară de care n-auzise până atunci.

Aşa că, foloseşte spareroom cu încredere, dar roagă-te să nu dai peste vreun psihopat. Sau mai bine mută-te cu unii pe care-i cunoşti.

Publicitate

Facultăţi sunt multe, dar burse mai puţine

Cea mai dificilă alegere pe care trebuie să o faci când te decizi să pleci la studii este să-ţi alegi facultatea, dar în România se organizează destule târguri de facultăţi care te ajută să-ţi faci măcar o idee despre ce universitate şi cursuri poţi să urmezi. La capitolul burse însă, Marea Britanie stă foarte prost şi sunt foarte mici şansele să primeşti una, aşa că e bine să-ţi cam iei gândul de la o facultate făcută pe banii englezilor şi să începi să strângi din timp o mică avere.

Am studiat jurnalismul în cadrul unei facultăţi de arte, unde proful din Bosnia de media law avea dreaduri, proful de studii culturale era transsexual, iar jumătate din elevi arătau de parcă ar fi ieşit de pe coperta Dazed &Confused . Acolo, nu contează cum arăţi şi ce etichete ţi se pun dacă eşti prof, iar ca student contează că ai ales o specializare ce se presupune că-ţi place şi n-ai fost forţat de ideea asta, care mie mi se pare stupidă, că toată lumea trebuie să facă o facultate.

Educaţia înseamnă mai mult decât toceală fără sens

La cursuri mergeam de plăcere, iar sesiunea era un amestec de examene şi eseuri care n-aveau nimic de-a face cu toceala. Dar accentul era pus în mare parte pe o pregătire pentru o potenţială slujbă din lumea reală, asta pentru că opt ore pe săptămână eram obligată să scriu pentru un site de ştiri din Londra, iar în eseuri trebuia să explic întotdeauna cum aş putea să pun în practică teoriile studiate.

Licenţa în schimb e o dizertaţie de 10-15,000 de cuvinte pe un subiect ales de tine, pe care trebuie să ţi-o pregăteşti minuţios, dar pe care nu trebuie să o susţii. Dar dacă ai noroc, unele facultăţi te lasă să alegi între o dizertaţie şi două proiecte separate însoţite de patru extra cursuri în ultimul an de facultate, aşa cum a fost şi-n cazul meu.

Publicitate

Distracţia-i pe bani mulţi, dar s-ar putea să stai cu Shia LaBouef la masă

Evident că Londra-i plină de locuri distractive şi evident că toate-s îngrozitor de scumpe, mai ales când eşti un student cu chef de distracţie şi fără prea mulţi bani. Pub-urile şi barurile se închid pe la unu dimineaţa, mai puţin prin Soho unde mai găseşti, dacă ai noroc, vreun bar deschis până pe la trei. Un pint sub patru-cinci lire n-am găsit pe nicăieri, nici măcar în pub-ul semi-jegos de lângă facultate, unde era greu să nu dai peste câţiva şobolani speriaţi. Dar măcar se întâmplau lucruri interesante. Într-o seară eram cu o prietenă în respectivul pub, când la masa noastră s-a aşezat chiar Shia Laboeuf, ameţit fiind şi cu chef de scandal. Avea o şapcă în cap şi se prefăcea că nu vrea să fie recunoscut, dar urla într-o veselie şi stătea călare pe o tipă care era un pic mai praf ca el. Până la urmă s-a luat la bătaie cu managerul, după care a venit şi poliţia. Am aflat mai târziu că actorul stătea prin zonă pentru filmările de la Nymphomaniac. Oricum, ceva mai interesant decât să o vezi pe Inna pe Lipscani.

Cluburile mari de electronică gen Fabric sau Ministry of Sound sunt şi alea foarte scumpe, iar cluburile mai mici de prin centru sunt probabil printre cele mai scumpe din lume. Într-un club din Mayfair am plătit 20 de lire la intrare, după care am dat alte 20 de lire pe o băutură. La sfârşitul serii, o băutură costa vreo 40, pentru că tot măreau preţurile. Iar cârciuma era un fel de Club A ceva mai spălat şi cu muzică mai proastă. Aşa că petrecerile de apartament sunt opţiunea ta cea mai ieftină şi mai bună când e vorba de distracţie.

Publicitate

Poţi să mănânci cu 35 de lire pe săptămână, dacă nu-ţi e lene să găteşti

Mâncarea din Londra nu e atât de naşpa şi nici atât de scumpă pe cât se spune că ar fi. Şi asta nu datorită vreunei delicatese locale, ci în principiu pentru că se găsesc chestii din toate ţările. Brick Lane-ul e înţesat de restaurante care se bat cu pumnii în piept cum că ar face cel mai bun curry de pe mapamond, iar mâncarea chinezească, arăbească sau mexicană se găseşte pe la toate colţurile.

Cele mai enervante erau fried chicken shopurile care miroseau a prăjeală slinoasă de la un kilometru şi din care ieşeau zeci de puştani până-n 12 ani după ce terminau şcoala. În rest, cumpărăturile săptămânale de mâncare nu costau mai mult de 35 de lire, asta dacă nu cedam dependenţei mele de chicken chow mein de la chinezescul de vizavi de facultate. Cea mai bună mâncare o găseşti la Marks&Spencer, care deşi e ceva mai scumpă decât în alte supermarketuri gen Sainsbury's sau Tesco, e şi mult mai OK.

Foto via

Moda londoneză e într-adevăr neconvenţională

În Londra găseşti probabil cele mai mişto magazine de haine, iar oamenii se îmbracă exact cum au chef pentru că nimănui nu-i pasă şi nici n-o să găseşti vreun Gore să se holbeze la tine pentru că ai capul ras într-o parte şi cinci pierce-uri în nas. Dar pe seară, lucrurile o cam iau razna. În The Venue, cel mai mare club din sud-estul Londrei, unde lumea se înghesuia să asculte cele mai proaste cover band-uri din ţară, am avut plăcerea să vad doar tipe încălţate cu platforme de 20 de cm, rochii neon până la fund şi gene false care arătau ca nişte insecte lipite pe ochi cu aracet şi care se şi desprindeau pe parcursul serii, pe măsură ce nivelul de matoleală creştea. Evident, după club în loc să se ducă la shaorma, tipele ajungeau direct în restaurantele de pui prăjit, asta dacă nu aterizau în fund, pe trotuar, ca să fie mai apoi târâte până la taxi de vreun prieten mai puţin matol.

Foto via

Publicitate

Există moduri inventive prin care să faci bani

Taxa de studiu a crescut în 2012 de la trei mii de lire la nouă mii de lire, deşi studenţii au ieşit să protesteze masiv. Am fost la protestele din noiembrie şi decembrie 2010, cât şi la alea din 2011 când sute de mii de oameni au împânzit centrul Londrei cu bannere şi pancarte cu sloganuri gen „Fuck fees" sau „No ifs, no buts, no education cuts" în timp ce dansau sau băteau la tobe. Pe lângă taxă, bani pe care poţi să-i împrumuţi de la guvernul britanic şi să-i restitui când începi să lucrezi, mai ai nevoie de o grămadă de bani pentru toate celelalte lucruri. Englezii primesc un maintenance grant, adică nişte bani pentru mâncare, chirie şi distracţie pe care nu trebuie să-i înapoieze. Dar, ca român, n-ai dreptul la banii ăştia, aşa că ori îţi iei un job part-time, ori vii cu moduri inventive prin care să faci ceva dinero. Când am fost la premiera Django Unchained din Leicester Square, unde am stat vreo opt ore în frig ca să iau autograf de la Tarantino, am văzut că mulţi făceau un fel de bişniţă cu autografe şi stăteau cu orele ca să facă rost de o semnătură de la orice actor sau regizor important. Dacă Tarantino n-ar fi fost un fel de zeu pentru mine, aş fi putut să vând autograful pe nişte bani frumoşi.

Autograful lui Quentin Tarantino

Cu sănătatea e mai ieftin

NHS-ul, serviciul naţional de sănătate din UK, e cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla. După ce te înscrii la cea mai apropiată clinică, ştii sigur că dacă ai vreo problemă de sănătate nu trebuie să scoţi tone de bani din buzunar, pentru că la englezi sănătatea e moca. Mi-am făcut mai mult controale în patru ani acolo decât în 18 ani în România. Bine, trebuie să ai şi multă răbdare, pentru că dacă n-ai vreo problemă urgentă, poţi să te trezeşti că eşti programat pentru nişte analize sau un consult peste patru luni. Şi nici să nu te gândeşti că ai avea bani să-ţi faci vreo consultaţie sau tratament la privat.

Vremea e la fel de naşpa pe cât crezi, dar nimănui nu-i pasă

În Londra plouă mai mereu, dar londonezilor nu le prea pasă şi n-o să-i vezi nici în ruptul capului fluturând vreo umbrelă pentru că, după cum mi-a spus un englez odată, dacă ar face asta ar trebui să admită că vremea e chiar nasoală şi există şanse zilnice de ploaie. Dar asta nu m-a împiedicat niciodată să ies în oraş sau să-mi duc vreun plan până la capăt. Vremea proastă şi trenurile care întârzie sunt două certitudini cu care trebuie să te obişnuieşti la Londra dacă nu vrei să-ţi plângi constant de milă.

Londra nu înseamnă Marea Britanie

Deşi e capitala Regatului Unit, Londra nu înseamnă Marea Britanie, la fel cum Bucureştiul nu înseamnă România. Londra n-are nimic de-a face nici cu orăşelele pitoreşti din Anglia, nici cu oraşele mari care sunt centre industriale. E un oraş care te obligă să scoţi din buzunar cam 140 de lire pe un abonament lunar la transportul în comun, un oraş care te ameţeşte, fascinează şi te scârbeşte în acelaşi timp.

Un oraş de care am auzit mulţi români plângându-se că „domne, nu prea vezi englezi pe-acolo, sunt mai mulţi indieni şi pachistanezi", o idee care nu cred că ar trebui perpetuată într-o ţară ca România care îşi vrea conaţionalii integraţi acolo şi priviţi ca pe nişte oameni civilizaţi.

Ia și mai citește despre Londra, că e prea urâtă vremea să o vizitezi:
Zece motive pentru care Londra e un oraş nasol Ghidul VICE pentru Londra 2014 Vineri seară în cea mai de căcat capcană pentru turiști din Londra