©2014 VICE Media LLC

    The VICE Channels

      Ghidul VICE despre Siria

      November 21, 2012

      De Redacţia VICE

      Ilustraţii de Mike Taylor

      Am făcut acest ghid pentru a condensa toate cărţile, biografiile, textele religioase, mărturiile de la faţa locului, rapoartele şi orice altă informaţie pe care s-au bazat corespondenţii noştri în articolele lor despre Siria. Am fi putut adăga cel puţin încă pe atât, dar noi credem că temele de mai jos sunt cele mai importante pentru a înţelege complexitatea acestui conflict.

      HAFEZ AL-ASSAD

      Hafez al-Assad, tatăl actualului preşedinte sirian Bashar al-Assad, este cea mai importantă figură din scurta istorie a Siriei ca stat independent. Aproape fiecare aspect al Siriei contemporane a fost conturat de Hafez, lucru deloc surprinzător după domnia sa cu un pumn de fier care a ţinut din 1970 până la moartea sa în 2000.

      Hafez venea dintr-o dinastie de oameni puternici. Bunicul său Sulayman a fost respectat de cosătenii săi pentru puterea, curajul şi ţinta sa. I se spunea „al-Wahhish” (Omul Sălbatic), poreclă care i se potrivea atât de bine încât a transformat-o în prenume. Fiul lui Ali  Sulaymana moştenit multe din trăsăturile sălbatice ale tatălui său, lucru care i-a cimentat relaţiile cu triburile de alawiţi din munţi. În 1927 la recomandarea unor bătrâni din sat numele familiei a fost ridicat la rangul nobil de al-Assad, care înseamnă „Leul.”

      Conform biografiei făcute de Patrick Seale, Asad: Struggle for the Middle East, Hafez s-a născut la Qardaha pe vremea când satul era format din „vreo sută de case de noroi şi piatră la capătul unui drum de ţară. Nu aveau moschee, nu aveau magazine, nu aveau cafenele, nu aveau nici măcar asflat.” Puţini din zonă ştiau să citească, dar Hafez a fost norocos şi a nimerit la o şcoală franceză colonială din zonă. La 16 ani a intrat în partidul secular pan-arabic  Ba’ath şi a devenit indispensabil pentru că distribuia literatură ba’athistă, ţinea întâlniri secrete la casa lui şi se lupta cu grupările rivale şi cu forţele de ordine.

      În 1963 Hafez a jucat un rol foarte important în lovitura de stat care a pus regimul Ba'athist la putere. Trei ani mai târziu el a orchestrat o operaţiune şi mai sângeroasă care a rezultat cu numirea lui ca ministru al apărării. Peste încă patru ani a organizat încă un puci prin care a ajuns preşedintele ţării – un birou pe care urma să-l deţină până la moarte.

      Un lider abil, dar ferm, Hafez a reuşit să evite soarta celorlalţi lideri totalitari sirieni atacându-şi competitorii şi brutalizând opoziţia. El a centralizat sistemul politic al ţării, a schimbat Constituţia şi a făcut o alianţă cu Uniunea Sovietică. S-a folosit de propaganda care îl prezenta ca un om al poporului, ca să modernizeze infrastructura ţării în timp ce strivea orice urmă de revoltă. Rezultatele acestui lucru au fost o influenţă mai mare a forţelor de securitate siriene şi un cult al personalităţii în stil sovietic, evidenţiat prin mii de statui, portrete şi postere cu Assad care au fost răspândite prin toată ţara.

      BASHAR AL-ASSAD

      Bashar al-Assad s-a născut în Damasc, în 1965, la cinci ani după ce tatăl său a ajuns în fruntea Partidului Ba’ath. Născut al treilea din cinci fraţi , Bashar a avut o copilărie „normală” care a inclus multe meciuri de fotbal şi tenis de masă cu tatăl său. Puţini aveau mari aşteptări de la Bashar, mai ales pentru că se presupunea că Bassel, fratele lui mai mare, urma să preia funcţia prezidenţială după moartea tatălui. Bassel – charismatic, încrezător, atletic – era alegerea cea mai bună pentru un moştenitor; Bashar era timid şi neinteresat de guvernare. El a absolvit liceul în 1982, a devenit medic militar şi a studiat oftalmologia la Western Eye Hospital din Londra.

      În 1994 viaţa lui Bashar s-a schimbat când Bassel a murit într-un accident de maşină. Imediat după înmormântare Bashar a fost numit moştenitor al puterii şi a început pregătirea sa pentru domnie: el s-a înrolat la o academie militară şi a început să se antreneze în biroul fratelui său decedat.

      Hafez a murit pe 10 iunie 2000, iar Bashar a devenit preşedinte la doar 34 de ani. Era atât de tânăr încât Parlamentul a trebuit să coboare vârsta minimă, pentru ca el să „candideze.” Au fost organizate nişte alegeri false, urmate de încă o tură prin 2007 când a fost „reales.”

      Dacă povestea cu fiul cel mic care preia puterea după moartea celui mai mare vă sună cunoscută, e pentru că aţi văzut cu toţii Naşul. Numai că Bashar e mai mult Fredo, fratele prost, decât Michael, cel inteligent. Fruntaşi ai regimului le-au spus celor de la Financial Times că Bashar e nesigur şi predispus la schimbări bruşte de atitudine. Unchiul lui Rifaat, care a fugit din ţară după ce a încercat să preia puterea în 1938, le-a spus celor de la CNN că Bashar „urmează ceea ce regimul îi ordonă să facă.” Deşi ca medic era decent, ca dictator a fost o combinaţie nefericită de brutalitate şi nehotărâre. Fostul vicepreşedinte sirian Abdul  Halim Khaddam spune: „Discutai cu el ceva dimineaţa, iar altcineva îi schimba punctul de vedere până seara.”

      Oricare ar fi combinaţia nefericită de ghinion şi decizii proaste care l-a adus în stadiul în care e, Bashar mai are puţin şi se îneacă în balta de sânge pentru care e responsabil. Unii spun că el refuză să plece de la putere, pentru că e sigur că clanul lui de alawiţi va fi măcelărit de rebeli. Un titlu din Washington Post de vara trecută spunea „Assad din Siria acceptă statutul de paria.” Pare un epitaf potrivit pentru un om care n-a vrut niciodată să conducă un regim sau să se confrunte cu o revoluţie, dar pare incapabil să facă ceva ca să scape.

      Dacă i-am analiza doar primii ani din viaţă, pare imposibil ca tocilarul ăsta dubios – care, apropo, a făcut jurământul lui Hippocrate – să fie menţionat într-oenumerare alături de  Muammar Gaddafi, Saddam Hussein şi Kim Jong-Il. Din când în când probabil îşi pune întrebarea: „Cum dracului am ajuns aici?! Eu voiam doar să fiu un oftalmolog şi să mi-o trag cu englezoaice.”

      DREPTURILE CETĂŢENILOR ŞI STAREA DE URGENŢĂ

      După cum cred c-aţi ghicit până acum Siria nu a fost niciodată un bastion al libertăţii şi al drepturilor omului. În era colonială guvernul francez executa sătenii de acolo fără nicio formă de judecată şi atârna cadavrele „tâlharilor” în piaţa centrală din Damasc. După cel de-al doilea Război Mondial Adib Shishakli, un comandant militar care domina ţara, a dizolvat toate partidele de Opoziţie, a declarat presa ilegală şi a persecutat etniile minoritare. În 1963 Partidul Ba’ath a preluat puterea şi a declarat starea de urgenţă care le-a dat forţelor de securitate puteri sporite. În mod ironic „Starea de urgenţă” a fost revocată prin aprilie 2011, fix când a început criza reală din Siria.

      Legea stării de urgenţă spunea că orice cetăţean poate fi arestat, reţinut, judecat şi condamnat fără drepturi civile la apărare sau avocat. Asta se întâmplă şi în zilele noastre. Alegerile sunt doar o formalitate.

      Libertatea de adunare apare în Constituţie, dar Ministerul de Interne trebuie să aprobe orice întrunire cu mai mult de cinci oameni. Înainte de Revoluţie erau aprobate protestele împotriva Israelului în timp ce cele pro-islam, pro-kurzi sau împotriva Guvernului erau destrămate în forţă. Anul trecut, în timp ce demonstraţiile creşteau în număr, forţele de securitate au primit undă verde din partea regimului să oprească protestele trăgând în civili şi lăsându-i să moară în stradă.

       

      PRIMĂVARA DIN DAMASC

      Lucrurile nu trebuiau să ajungă în stadiul ăsta. Prin 2000 când Bashar a preluat puterea sirienii aveau speranţa că un preşedinte educat în Occident va dărâma acest stat dominat de forţe de securitate. Cetăţenii mândri se întâlneau în reşedinţele personale pentru a dezbate viitoarele reforme într-o mişcare numită Primăvara din Damasc. Intelectualii au semnat „Declaraţia celor 99,” un manifest în care cereau sfârşitul legii marţiale şi eliberarea deţinuţilor politici. Bashar chiar le-a dat speranţe când a desfiinţat Penitenciarul Mezzeh, notoriu pentru brutalitatea cu care erau trataţi puşcăriaşii. Totuşi speranţele au fost deşarte.

      În august 2011 regimul a intrat în forţa peste viitorii reformatori şi a arestat liderii grupurilor de dialog social sub acuzaţia de „tentativă de schimbare a Constituţiei prin mijloace ilegale” şi „incitare la ură rasială şi sectantă.”

      Speranţa occidentalilor este că, odată ce va fi dat jos Assad, rebelii vor crea o societate liberă democratică unde vor fi cu toţii fericiţi, totuşi prezenţa jihadiştilor în Armata de Eliberare Siriană sugerează că ţara ar putea să înlocuiască dictatura ereditară cu un autoritarism religios, dacă vor ajunge extremiştii la putere.

      RUSIA

      Rusia este cel mai vechi şi mai puternic aliat al Siriei, iar Putin e ultimul prieten al ţării din afara graniţelor. Ei au blocat toate rezoluţiile ONU care condamnau regimul şi şi-au folosit dreptul de veto (uneori acompaniaţi şi de chinezi) ca să oprească sancţiunile internaţionale faţă de un lider care-şi ucide proprii cetăţeni.

      Asta în timp ce ruşii i-au vândut arme lui Assad. Una dintre cele mai mari tranzacţii a avut loc prin ianuarie, când cei de la Kremlin au semnat un acord prin care le vând 36 de avioane de luptă sirienilor cu 550 de milioane de dolari. Avioanele vor fi livrate abia peste câţiva ani, ceea ce înseamnă că ruşii presupun că actuala conducere  va rămâne neatinsă multă vreme.

      Relaţiile bune între Moscova şi Damasc au început prin Războiul Rece. În anii 50 liderul soviet Nikita Hruşciov a trimis peste 200 de milioane de dolari ca ajutor financiar pentru Siria într-un joc neocolonial de şah care se juca împotriva Occidentului cu ţările arabe. Alianţa sovieto-siriană a rămas intactă după lovitura de stat a lui Hafez din 1970. Sovieţii au trimis vapoare pline de arme pentru a contracara influenţa israeliană, iar iubirea sirienilor pentru armele, avioanele şi rachetele ruseşti nu s-a diminuat de atunci. Rusia a vândut Siriei arme în valoare de un miliard de dolari în 2011, iar azi nici nu se mai ştie cât de mare a ajuns cifra asta.

      Mai importantă din punct de vedere geopolitic decât tranzacţiile de arme e baza navală rusească de la Tartus. Hafez le-a permis sovieticilor să construiască o bază prin 1971, iar ea a devenit un punct esenţial pentru toate operaţiunile lor de atunci. De asemenea e singurul port rusesc situat în afara graniţelor foste URSS. Prin prisma lui Putin e clar un avantaj ca Bashar să rămână la putere. E un client foarte bun pentru urme, dar, mult mai important, le oferă ruşilor un port unde să-şi facă aprovizionarea submarinele lor nucleare.

      LIBAN

      Istoria Siriei se leagă de cea a Libanului încă din separarea celor două state prin 1920, atunci când puterile europene dominau încă Orientul Mijlociu. Trupele siriene au fost de atunci o prezenţă constantă în Liban  din 1976 până în 2005, când a avut loc „Revoluţia lui Cedar,” în care au fost date afară toate forţele militare străine. Totuşi serviciile secrete din Siria încă au multă influenţă în ţară şi au fost acuzate de multe ori pentru asasinatele oficialilor libanezi din ultimele decenii.

      Legăturile politice, economice şi culturale dintre cele două ţări au început să se şubrezească după conflictul armat din ultimul an. Guvernul Libanului este împărţit în două tabere: majoritatea, reprezentată de partidul pro-Assad Alianţa 8 Martie şi opoziţia pro-rebeli numită Alianţa 14 Martie. Grupul de militanţi şiiţi, Hezbollah, domină Alianţa 8 Martie şi e cea mai puternică forţă politică din ţară, pentru că Assad e unul dintre suporterii cei mai mari ai Hezbollah oferindu-le bani, arme şi acoperire politică. Relaţia asta a scăzut modul în care e privită organizaţia militantă în lumea arabă şi a dus la acuzaţii că ei susţin regimul dement al lui Assad.

      Unii politicieni libanezi susţin formarea unei „Sirii Mari,” care ar include Libanul. Guvernul sirian a considerat mereu Libanul o provincie a ţării şi nu un stat suveran. Totuşi mulţi dintre cetăţenii libanezi nu vor unirea, pentru că ei consideră sirienii oameni din clasa de jos.

      Zvonurile că acest conflict se va extinde şi-n Liban au fost susţinute de această relaţie apropiată dintre lideri şi popoare. Zilele astea războiul civil din Siria mai are loc şi prin oraşul libanez din nordul ţării Tripoli, unde războinicii suniţi din zonă, care susţin rebelii din Siria, s-au luptat cu alawiţii sirieni din zonă. Şi în Beirut au avut loc lupte puternici şi bombardamente între forţele pro şi anti regimului lui Assad – un lucru destul de grav într-o ţară care a mai fost în război civil acum câţiva ani.

      În timpul luptelor din Tripoli un comandant libanez care ţinea cu rebelii numit Abu Ibrahim  ne-a spus că „acest conflict ţine de când suntem mici.” Ne-a arătat cicatricile şi ne-a spus că era dintr-o luptă cu sirienii de prin 1983 şi ne-a spus că el nu le va da voie copiilor lui să lupte. Armata siriană şi miliţiile locale susţinute de aceasta ai fost acuzate de masacrul suniţilor din Tripoli în timpul războiului civil, lucru care nu va fi uitat niciodată de cetăţenii libanezi.

      Ura profundă şi neîncrederea faţă de prezenţa siriană din Liban e sporită şi de incursiunile aproape zilnice ale forţelor Siriei pe teritoriul libanez. Având o armată slabă şi forţele de securitate luându-i partea lui Assad libanezii nu prea au reacţionat la aceste raiduri.

      -

      Teme: ghidul vice, Siria, razboi, Damasc, ghid, istorie, Bashar al-Assad, Liban, Rusia

      Comentarii