Ghidul VICE despre Siria

Ilustraţii de Mike Taylor

Am făcut acest ghid pentru a condensa toate cărţile, biografiile, textele religioase, mărturiile de la faţa locului, rapoartele şi orice altă informaţie pe care s-au bazat corespondenţii noştri în articolele lor despre Siria. Am fi putut adăga cel puţin încă pe atât, dar noi credem că temele de mai jos sunt cele mai importante pentru a înţelege complexitatea acestui conflict.

Hafez al-Assad, tatăl actualului preşedinte sirian Bashar al-Assad, este cea mai importantă figură din scurta istorie a Siriei ca stat independent. Aproape fiecare aspect al Siriei contemporane a fost conturat de Hafez, lucru deloc surprinzător după domnia sa cu un pumn de fier care a ţinut din 1970 până la moartea sa în 2000.

Hafez venea dintr-o dinastie de oameni puternici. Bunicul său Sulayman a fost respectat de cosătenii săi pentru puterea, curajul şi ţinta sa. I se spunea „al-Wahhish” (Omul Sălbatic), poreclă care i se potrivea atât de bine încât a transformat-o în prenume. Fiul lui Ali  Sulaymana moştenit multe din trăsăturile sălbatice ale tatălui său, lucru care i-a cimentat relaţiile cu triburile de alawiţi din munţi. În 1927 la recomandarea unor bătrâni din sat numele familiei a fost ridicat la rangul nobil de al-Assad, care înseamnă „Leul.”

Conform biografiei făcute de Patrick Seale, Asad: Struggle for the Middle East, Hafez s-a născut la Qardaha pe vremea când satul era format din „vreo sută de case de noroi şi piatră la capătul unui drum de ţară. Nu aveau moschee, nu aveau magazine, nu aveau cafenele, nu aveau nici măcar asflat.” Puţini din zonă ştiau să citească, dar Hafez a fost norocos şi a nimerit la o şcoală franceză colonială din zonă. La 16 ani a intrat în partidul secular pan-arabic  Ba’ath şi a devenit indispensabil pentru că distribuia literatură ba’athistă, ţinea întâlniri secrete la casa lui şi se lupta cu grupările rivale şi cu forţele de ordine.

În 1963 Hafez a jucat un rol foarte important în lovitura de stat care a pus regimul Ba'athist la putere. Trei ani mai târziu el a orchestrat o operaţiune şi mai sângeroasă care a rezultat cu numirea lui ca ministru al apărării. Peste încă patru ani a organizat încă un puci prin care a ajuns preşedintele ţării – un birou pe care urma să-l deţină până la moarte.

Un lider abil, dar ferm, Hafez a reuşit să evite soarta celorlalţi lideri totalitari sirieni atacându-şi competitorii şi brutalizând opoziţia. El a centralizat sistemul politic al ţării, a schimbat Constituţia şi a făcut o alianţă cu Uniunea Sovietică. S-a folosit de propaganda care îl prezenta ca un om al poporului, ca să modernizeze infrastructura ţării în timp ce strivea orice urmă de revoltă. Rezultatele acestui lucru au fost o influenţă mai mare a forţelor de securitate siriene şi un cult al personalităţii în stil sovietic, evidenţiat prin mii de statui, portrete şi postere cu Assad care au fost răspândite prin toată ţara.

Bashar al-Assad s-a născut în Damasc, în 1965, la cinci ani după ce tatăl său a ajuns în fruntea Partidului Ba’ath. Născut al treilea din cinci fraţi , Bashar a avut o copilărie „normală” care a inclus multe meciuri de fotbal şi tenis de masă cu tatăl său. Puţini aveau mari aşteptări de la Bashar, mai ales pentru că se presupunea că Bassel, fratele lui mai mare, urma să preia funcţia prezidenţială după moartea tatălui. Bassel – charismatic, încrezător, atletic – era alegerea cea mai bună pentru un moştenitor; Bashar era timid şi neinteresat de guvernare. El a absolvit liceul în 1982, a devenit medic militar şi a studiat oftalmologia la Western Eye Hospital din Londra.

În 1994 viaţa lui Bashar s-a schimbat când Bassel a murit într-un accident de maşină. Imediat după înmormântare Bashar a fost numit moştenitor al puterii şi a început pregătirea sa pentru domnie: el s-a înrolat la o academie militară şi a început să se antreneze în biroul fratelui său decedat.

Hafez a murit pe 10 iunie 2000, iar Bashar a devenit preşedinte la doar 34 de ani. Era atât de tânăr încât Parlamentul a trebuit să coboare vârsta minimă, pentru ca el să „candideze.” Au fost organizate nişte alegeri false, urmate de încă o tură prin 2007 când a fost „reales.”

Dacă povestea cu fiul cel mic care preia puterea după moartea celui mai mare vă sună cunoscută, e pentru că aţi văzut cu toţii Naşul. Numai că Bashar e mai mult Fredo, fratele prost, decât Michael, cel inteligent. Fruntaşi ai regimului le-au spus celor de la Financial Times că Bashar e nesigur şi predispus la schimbări bruşte de atitudine. Unchiul lui Rifaat, care a fugit din ţară după ce a încercat să preia puterea în 1938, le-a spus celor de la CNN că Bashar „urmează ceea ce regimul îi ordonă să facă.” Deşi ca medic era decent, ca dictator a fost o combinaţie nefericită de brutalitate şi nehotărâre. Fostul vicepreşedinte sirian Abdul  Halim Khaddam spune: „Discutai cu el ceva dimineaţa, iar altcineva îi schimba punctul de vedere până seara.”

Oricare ar fi combinaţia nefericită de ghinion şi decizii proaste care l-a adus în stadiul în care e, Bashar mai are puţin şi se îneacă în balta de sânge pentru care e responsabil. Unii spun că el refuză să plece de la putere, pentru că e sigur că clanul lui de alawiţi va fi măcelărit de rebeli. Un titlu din Washington Post de vara trecută spunea „Assad din Siria acceptă statutul de paria.” Pare un epitaf potrivit pentru un om care n-a vrut niciodată să conducă un regim sau să se confrunte cu o revoluţie, dar pare incapabil să facă ceva ca să scape.

Dacă i-am analiza doar primii ani din viaţă, pare imposibil ca tocilarul ăsta dubios – care, apropo, a făcut jurământul lui Hippocrate – să fie menţionat într-oenumerare alături de  Muammar Gaddafi, Saddam Hussein şi Kim Jong-Il. Din când în când probabil îşi pune întrebarea: „Cum dracului am ajuns aici?! Eu voiam doar să fiu un oftalmolog şi să mi-o trag cu englezoaice.”

După cum cred c-aţi ghicit până acum Siria nu a fost niciodată un bastion al libertăţii şi al drepturilor omului. În era colonială guvernul francez executa sătenii de acolo fără nicio formă de judecată şi atârna cadavrele „tâlharilor” în piaţa centrală din Damasc. După cel de-al doilea Război Mondial Adib Shishakli, un comandant militar care domina ţara, a dizolvat toate partidele de Opoziţie, a declarat presa ilegală şi a persecutat etniile minoritare. În 1963 Partidul Ba’ath a preluat puterea şi a declarat starea de urgenţă care le-a dat forţelor de securitate puteri sporite. În mod ironic „Starea de urgenţă” a fost revocată prin aprilie 2011, fix când a început criza reală din Siria.

Legea stării de urgenţă spunea că orice cetăţean poate fi arestat, reţinut, judecat şi condamnat fără drepturi civile la apărare sau avocat. Asta se întâmplă şi în zilele noastre. Alegerile sunt doar o formalitate.

Libertatea de adunare apare în Constituţie, dar Ministerul de Interne trebuie să aprobe orice întrunire cu mai mult de cinci oameni. Înainte de Revoluţie erau aprobate protestele împotriva Israelului în timp ce cele pro-islam, pro-kurzi sau împotriva Guvernului erau destrămate în forţă. Anul trecut, în timp ce demonstraţiile creşteau în număr, forţele de securitate au primit undă verde din partea regimului să oprească protestele trăgând în civili şi lăsându-i să moară în stradă.

Lucrurile nu trebuiau să ajungă în stadiul ăsta. Prin 2000 când Bashar a preluat puterea sirienii aveau speranţa că un preşedinte educat în Occident va dărâma acest stat dominat de forţe de securitate. Cetăţenii mândri se întâlneau în reşedinţele personale pentru a dezbate viitoarele reforme într-o mişcare numită Primăvara din Damasc. Intelectualii au semnat „Declaraţia celor 99,” un manifest în care cereau sfârşitul legii marţiale şi eliberarea deţinuţilor politici. Bashar chiar le-a dat speranţe când a desfiinţat Penitenciarul Mezzeh, notoriu pentru brutalitatea cu care erau trataţi puşcăriaşii. Totuşi speranţele au fost deşarte.

În august 2011 regimul a intrat în forţa peste viitorii reformatori şi a arestat liderii grupurilor de dialog social sub acuzaţia de „tentativă de schimbare a Constituţiei prin mijloace ilegale” şi „incitare la ură rasială şi sectantă.”

Speranţa occidentalilor este că, odată ce va fi dat jos Assad, rebelii vor crea o societate liberă democratică unde vor fi cu toţii fericiţi, totuşi prezenţa jihadiştilor în Armata de Eliberare Siriană sugerează că ţara ar putea să înlocuiască dictatura ereditară cu un autoritarism religios, dacă vor ajunge extremiştii la putere.

Rusia este cel mai vechi şi mai puternic aliat al Siriei, iar Putin e ultimul prieten al ţării din afara graniţelor. Ei au blocat toate rezoluţiile ONU care condamnau regimul şi şi-au folosit dreptul de veto (uneori acompaniaţi şi de chinezi) ca să oprească sancţiunile internaţionale faţă de un lider care-şi ucide proprii cetăţeni.

Asta în timp ce ruşii i-au vândut arme lui Assad. Una dintre cele mai mari tranzacţii a avut loc prin ianuarie, când cei de la Kremlin au semnat un acord prin care le vând 36 de avioane de luptă sirienilor cu 550 de milioane de dolari. Avioanele vor fi livrate abia peste câţiva ani, ceea ce înseamnă că ruşii presupun că actuala conducere  va rămâne neatinsă multă vreme.

Relaţiile bune între Moscova şi Damasc au început prin Războiul Rece. În anii 50 liderul soviet Nikita Hruşciov a trimis peste 200 de milioane de dolari ca ajutor financiar pentru Siria într-un joc neocolonial de şah care se juca împotriva Occidentului cu ţările arabe. Alianţa sovieto-siriană a rămas intactă după lovitura de stat a lui Hafez din 1970. Sovieţii au trimis vapoare pline de arme pentru a contracara influenţa israeliană, iar iubirea sirienilor pentru armele, avioanele şi rachetele ruseşti nu s-a diminuat de atunci. Rusia a vândut Siriei arme în valoare de un miliard de dolari în 2011, iar azi nici nu se mai ştie cât de mare a ajuns cifra asta.

Mai importantă din punct de vedere geopolitic decât tranzacţiile de arme e baza navală rusească de la Tartus. Hafez le-a permis sovieticilor să construiască o bază prin 1971, iar ea a devenit un punct esenţial pentru toate operaţiunile lor de atunci. De asemenea e singurul port rusesc situat în afara graniţelor foste URSS. Prin prisma lui Putin e clar un avantaj ca Bashar să rămână la putere. E un client foarte bun pentru urme, dar, mult mai important, le oferă ruşilor un port unde să-şi facă aprovizionarea submarinele lor nucleare.

Istoria Siriei se leagă de cea a Libanului încă din separarea celor două state prin 1920, atunci când puterile europene dominau încă Orientul Mijlociu. Trupele siriene au fost de atunci o prezenţă constantă în Liban  din 1976 până în 2005, când a avut loc „Revoluţia lui Cedar,” în care au fost date afară toate forţele militare străine. Totuşi serviciile secrete din Siria încă au multă influenţă în ţară şi au fost acuzate de multe ori pentru asasinatele oficialilor libanezi din ultimele decenii.

Legăturile politice, economice şi culturale dintre cele două ţări au început să se şubrezească după conflictul armat din ultimul an. Guvernul Libanului este împărţit în două tabere: majoritatea, reprezentată de partidul pro-Assad Alianţa 8 Martie şi opoziţia pro-rebeli numită Alianţa 14 Martie. Grupul de militanţi şiiţi, Hezbollah, domină Alianţa 8 Martie şi e cea mai puternică forţă politică din ţară, pentru că Assad e unul dintre suporterii cei mai mari ai Hezbollah oferindu-le bani, arme şi acoperire politică. Relaţia asta a scăzut modul în care e privită organizaţia militantă în lumea arabă şi a dus la acuzaţii că ei susţin regimul dement al lui Assad.

Unii politicieni libanezi susţin formarea unei „Sirii Mari,” care ar include Libanul. Guvernul sirian a considerat mereu Libanul o provincie a ţării şi nu un stat suveran. Totuşi mulţi dintre cetăţenii libanezi nu vor unirea, pentru că ei consideră sirienii oameni din clasa de jos.

Zvonurile că acest conflict se va extinde şi-n Liban au fost susţinute de această relaţie apropiată dintre lideri şi popoare. Zilele astea războiul civil din Siria mai are loc şi prin oraşul libanez din nordul ţării Tripoli, unde războinicii suniţi din zonă, care susţin rebelii din Siria, s-au luptat cu alawiţii sirieni din zonă. Şi în Beirut au avut loc lupte puternici şi bombardamente între forţele pro şi anti regimului lui Assad – un lucru destul de grav într-o ţară care a mai fost în război civil acum câţiva ani.

În timpul luptelor din Tripoli un comandant libanez care ţinea cu rebelii numit Abu Ibrahim  ne-a spus că „acest conflict ţine de când suntem mici.” Ne-a arătat cicatricile şi ne-a spus că era dintr-o luptă cu sirienii de prin 1983 şi ne-a spus că el nu le va da voie copiilor lui să lupte. Armata siriană şi miliţiile locale susţinute de aceasta ai fost acuzate de masacrul suniţilor din Tripoli în timpul războiului civil, lucru care nu va fi uitat niciodată de cetăţenii libanezi.

Ura profundă şi neîncrederea faţă de prezenţa siriană din Liban e sporită şi de incursiunile aproape zilnice ale forţelor Siriei pe teritoriul libanez. Având o armată slabă şi forţele de securitate luându-i partea lui Assad libanezii nu prea au reacţionat la aceste raiduri.

Două milioane de kurzi locuiesc în Siria. Aceşti suniţi seculari au locuit în nordul ţării încă de pe vremea cruciadelor.

După ce li s-au luat paşapoartele prin 1960 kurzii s-au chinuit să supravieţuiască ca non-cetăţeni. Limba şi cultura lor au fost interzise şi mii de activişti kurzi au fost daţi dispăruţi şi torturaţi în închisorile lui Assad. Represiunea asta a dus la o revoltă prin 1986 când mii de kurzi s-au adunat în Damasc pentru a serba Newroz, cea mai importantă sărbătoare a etniei.

Mai nou kurzii au renunţat la luptele tribale, pentru a se organiza împotriva regimului lui Assad. Ocazia lor cea mai bună a fost în iulie, când armata s-a retras din teritoriile kurde pentru a se lupta cu rebelii în Aleppo şi Damasc. Forţele de miliţie kurdă YGP (Unitatea de Protecţie Publică) au preluat foarte multe oraşe din zonă, au blocat drumurile şi au arestat forţele siriene de securitate.

Kurzii reprezintă a treia parte în acest război, luptând atât împotriva lui Assad, cât şi a rebelilor. Deşi ei îl urăsc pe Assad, ei se tem că cei de la Armata de Eliberare Siriană va crea un stat islamic. Faptul că turcii le oferă rebelilor adăpost şi arme îi face pe kurzi şi mai suspicioşi, pentru că lupta dintre cele două popoare e atât de lungă c-ar umple un ghid întreg separat. Toamna asta premierul turc i-a dat un ultimatum lui Assad: Dacă el le oferă kurzilor independenţa sau dacă guerilele PKK (Partidul Muncitoresc al Kurdistanului) acţionează la el în ţara, Turcia îi va ataca. Mişcarea kurdă se pregăteşte de un război total cu Turcia, un nou atac al forţelor lui Assad şi infiltrarea unor extremişti pe teritoriile lor autonome. Din nou kurzii se află la mijloc, luptând pentru supravieţuire şi independenţă, iar viitorul lor pare din ce în ce mai sumbru.

În 2005 Departamentul de Stat al SUA estima un număr de 80 de evrei care locuiesc în Siria. Evreii au locuit în această ţară de cel puţin 2000 de ani, chiar dacă au fost impozitaţi ca un grup religios special pentru asta. Valuri de evrei sefardici au fugit de Inchiziţia Spaniolă pe la sfârşitul secolului 15 spre Siria unde au găsit o ţară comple neospitalieră.

Totuşi viaţa nu era imposibilă pentru evreii sirieni până la fondarea Israelului prin 1948. După ce Israelul a învins armata Siriei în Războiul Arab-Israelian, guvernul sirian a impus nişte legi care le interziceaz evreilor să aibă proprietăţi, permis de conducere sau telefoane. În 1967 după victoria israeliană din Războiul de Şase Zile 57 de evrei au fost ucişi în timpul unui pogrom în oraşul  Qamishli.

Anticipând un exod, guvernul sirian a făcut imposibilă ieşirea evreilor din ţară. Hafez le permitea evreilor să călătorească doar dacă ofereau o taxă între 300 şi 1000 de dolari şi lăsau un membru al familiei în urmă ca ostatic. În 1972 activista pentru drepturile omului  Judy Feld Carr, cunoscută doar ca Miss Judy pentru cei pe care i-a salvat, a transportat în secret peste 3000 de evrei în afara ţării prin nişte tuneluri subterane. Cei care erau prinşi când evadau erau torturaţi până la moarte. În 1977, sub presiunea preşedintelui american Jimmy Carter, Hafez le-a permis unor evrei să plece liberi din ţară.

În 1994 guvernul israelian a recunoscut organizarea unor operaţiuni sub acoperire cu durata de doi ani de zile prin care au fost duşi mulţi evrei din Aleppo în Israel. Mulţi dintre ei au „vizitat” New York, căminul celei mai mari populaţii de evrei sirieni din lume (75 000 din 2007), şi de acolo au mers în Israel unde s-au stabilit pentru totdeauna. În total israelienii au ajutat 4000 de evrei să fugă din Siria, iar, la finalul operaţiunii, doar 300 au mai rămas în ţară – cei care erau prea bătrâni să fugă. Majoritatea celor rămaşi au murit deja. Sinagoga Kniesset Ilfranj din Damasc e ultimul lăcaş de cult iudaic din ţară. Mrs. Judy estimează c-au mai rămas 16—da, 16—evrei care mai locuiesc în Siria zilelor noastre.

Nimeni nu ştie sigur ce procent din forţele de rebeli sirieni sunt formate din „jihadişti” şi „luptători străini.” Deşi se ştie sigur că extremişti din Libia şi alte state din zonă intră pe teritoriul sirian, numărul şi influenţa lor sunt exagerate în presa occidentală de cei care cred în teoria conspiraţiei. Jihadiştii – martiri islamici fervenţi – s-au remarcat în rândurile forţelor rebele prin ferocitatea lor neiertătoare. Ei îi fac pe rebelii obişnuiţi din Armata de Eliberare a Siriei, care fumează patru pachete pe zi, să pară nişte domnişoare. E clar că forţele de opoziţie au abordat un ton mult mai religios în ultimele luni, dar asta e un lucru normal într-un război în care clasele de mijloc evacuează oraşele speriate. Rămân doar săracii care-şi văd familiile ucise şi satele distruse chiar în faţa ochilor. E normal să se întoarcă spre Allah.

Ca să înţelegeţi mai bine problema rebelilor imaginaţi-vă un război civil în SUA sau în orice alt stat occidental. Singurii voştri soldaţi sunt tinerii de stânga, care nu sunt pregătiţi să se lupte cu o armată bine echipată şi sunt măcelăriţi. Nişte evanghelişti înarmaţi până în dinţi şi câţiva ţărănoi retardaţi se oferă să vă ajute. Deşi ştiţi că, dacă veţi învinge, aceste elemente extremiste vor încerca să preia puterea şi să impună credinţa lor ca sistem de guvernare, de asemenea ştiţi că nu puteţi refuza această alianţă în focul războiului.

Chiar temerile Vestului că jihadiştii vor să preia frâiele revoluţiei siriene au dus la această situaţie. Noi am refuzat să trimitem arme Armatei de Eliberare, pentru că ne-am temut că vor ajunge pe mâinile extremiştilor, aşa că rebelii au fost obligaţi să le ceară ajutorul jihadiştilor. Grupările Salafi au arme şi bani din Arabia Saudită şi Qatar, iar cei de la al-Qaeda au început să participe din ce în ce mai mult în acest conflict de pe la jumatea lunii iulie. Corespondeţii VICE de la faţa locului ne-au spus că au observat foarte puţini luptători străini, doar câte un libian ici şi colo, dar nu groapa purulentă de teroare pe care o evocă unii politicieni occidentali. Evident rebelii sunt îngrijoraţi că revoluţia lor va ajunge pe mâinile fundamentaliştilor. Totuşi momentan Armata de Eliberare are nevoie de aliaţii ăştia misterioşi, cu bărbi lungi care nu se tem să doarmă pe prima linie a frontului şi vor muri oricând pentru cauza lor.

Legile siriene nu permit presei să publice informaţii care pot „provoca nelinişe socială, deranja relaţiile internaţionale, leza demnitatea statului sau unitatea naţională, afecta moralul trupelor sau dăuna economiei ţării şi securităţii monedei naţionale.” Mass-media a fost controlată de stat încă din anii 60. Din 2001 au început să apară câteva instituţii particulare, dar guvernul tot îşi menţine dreptul de a le închide şi de a cenzura tot ce produc ele.

Şi internetul e restricţionat. Majoritatea ISP-urilor aparţin administraţiei, care nu se gândeştete de două ori atunci când blochează conţinutul considerat a fi împotriva regimului lui Assad. Siteurile de social media şi video-sharing au fost blocate până în februarie 2011. Chiar şi după ce Facebook şi Youtube au fost deblocate, regimul tot s-a ocupat cu cenzurarea informaţiilor – în mod special ei au încercat să blocheze imaginile cu protestatarii paşnici bătuţi şi ucişi. Cei care trec peste cenzori şi scriu chestii împotriva guvernului Assad riscă să fie închişi şi torturaţi.

Televiziunea e oribilă în Siria pe orice canal ai da. Majoritatea posturilor sunt transmise prin satelit şi aparţin Televiziunii Arabe Siriene şi Comitetului de Radiodifuziune. Presa comercială trăieşte constant cu spaima că vor supăra liderii guvernului. Asta înseamnă că toţi „jurnaliştii” sirieni trebuie să stea în umbra lui Assad, dacă vor să aibă cariere (sau să supravieţuiască). Asta nu-i opreşte să fie agresivi şi să desfiinţeze public pe oricine se opune punctului de vedere al lui Assad.

În ultimele luni TV-ul a devenit mortal. În iunie postul particular pro-Assad  Al-Ikhbariya a fost atacat de Armata de Eliberare Siriană, iar şapte dintre angajaţii lor au fost ucişi. După asta a urmat asasinarea corespondetei iraniene Maya Nasser în septembrie. Ne aşteptăm ca aceste atacuri să se înmulţească cu cât avansează conflictul.

Miniştri de Externe  din Liga Arabă au cerut distribuitorilor de TV prin satelit să blocheze toate transmisiunile din Siria, pentru a limita influenţa regimului lui Assad, iar televiziunile siriene nu au mai produs emisiuni noi de la începutul revoluţiei. Asta include încetarea unora dintre cele mai populare telenovele din lumea arabă, dar şi a serialelor de propagandă precum seria în 29 de părţi  Ash-Shatat (Diaspora), care se bazează pe Protocoalele Înţelepţilor Sionului – o publicaţie antisemită care vorbeşte în detaliu despre metodele liderilor evrei de a controla lumea, răspândită mult de Hitler înainte de Al Doilea Război Mondial. În serial există o scenă în care evreii ucid copii creştini şi le folosesc sângele ca un ingredient în pâinea lor tradiţională, matzo.

Cum media din Siria e controlată de stat, e cam dificil pentru cei din interiorul ţării care vor acces la informaţii care n-au fost tocate mărunt de cenzorii Partidului  Ba’ath. Totuşi monopolul regimului asupra ştirilor a dat naştere unor ziare ilegale scoase la imprimantă care atacă guvernul. Aceste publicaţii partizane oferă o contrapondere pentru dezinformarea şi faptele inventate transmise de mass-media oficială din Siria şi oferă o voce forţelor de opoziţie.

Am discutat cu Kareem Lailah, editorul ziarului Hurriyat care, conform spuselor lui, a fost primul ziar ilegal, atunci când a apărut în august. Kareem ne-a spus că ziarul e livrat din mână în mână de activişti care lucrează în timpul liber ca cel mai coios serviciu de curierat, lăsându-le oamenilor speranţă în cutiile poştale din Damasc Holms şi Aleppo. Procedura standard e să lase un exemplar pe preşul din faţa uşii, să sune la sonerie şi să fugă înainte să fie văzuţi. Deşi au o rată de succes impresionantă, Kareem ne-a spus că „doi dintre jurnaliştii noştri curajoşi au fost arestaţi… unul pentru câteva zile, altul pentru trei luni.”

Deşi majoritatea foilor acestor ziare improvizate sunt dedicate ştirilor şi reportajelor, multe includ caricaturi politice şi reportaje culturale.  Zeina Bali, o jurnalistă siriană care a scris un articol despre ziare pentru publicaţia Syria Today, ne-a spus că ziarul Surytina publică şi recenzii de cărţi cu subiecte apropiate de războiul civil.

Când am întrebat-o pe Zeina cum sunt privite aceste ziare de public ea ne-a răspuns pe scurt: „Eu cred că ele prezintă mişcarea antiguvernamentală într-un mod paşnic. Atât timp cât încă funcţionează nu pot să fiu decât mulţumită de ele. Ziarele le dovedesc oamenilor că această revoltă are şi un aspect civilizat. Mulţi pur şi simplu au ajuns să nu mai creadă în niciuna dintre părţi.”

La fel ca celelalte revolte din Primăvara Arabă şi cea din Siria a început în zonele rurale şi semirurale după protestele din Daraa. Asta nu e o coincidenţă. Amestecul de războinici din Armata de Eliberare Siriană şi activişti a devenit echivalentul lor pentru mişcarea Occupy – dacă cei de la Occupz ar fi avut arme, rachete şi un obiectiv real. Oamenii sunt furioşi şi confuzi şi toată ura lor se îndreaptă către bogaţii de la oraş.

Aproximativ 54% din populaţia siriei locuieşte în mediul urban, în timp ce 44% locuiesc în sărăcie, inclusiv o populaţie imensă de beduini care migrează prin deşert. După cum vă puteţi imagina diferenţa între clase e imensă. Conflictul a produs un model de migrare inversă. Mulţi sirieni fug de violenţa din Damasc şi Aleppo către satele lor natale în timp ce ţăranii din mediul rural se ascund în mahalalele suprapopulate de la marginea oraşelor. Centrul de Monitorizare a Mutărilor Interne raportează că acest conflict a obligat 1,5 milioane de oameni să-şi schimbe locuinţa. Conform raportului comun între ONU şi autorităţile siriene, cel puţin trei milioane de cetăţeni au nevoie de ajutor suplimentar pentru a-şi asigura hrana pe următorul an. Jumătate dintre aceşti oameni vor fi aproape morţi de foame în următoarele trei-şase luni.

Ultimii ani de secetă cuplaţi cu acest conflict au dus la pierderi de peste 1,8 miliarde de dolari anul trecut doar pe sectorul agricol. Economiştii spun că o consecinţă a războiului va fi o scădere economică de peste 14 %. Afacerile din ţară au resimţit din plin acest impact (dacă nu au fost demolate cu totul de bombe).

Buletinul sirian include numele ancestral al persoanei şi „locul de origine,” adică oraşul sau cartierul care sunt asociate cu persoana sau cu numele de familie. Înainte de revolte buletinul le provoca multe probleme celor care doreau să călătorească în Vest. Dar în ultimele 20 de luni actul de identitate a fost folosit ca o unealtă pentru depistarea şi eliminarea membrilor forţelor de opoziţie. Dacă eşti oprit la un punct de control, local tău de naştere poate face diferenţa între viaţă şi moarte. Deşi religia unui individ nu este scrisă pe buletin, majoritatea autorităţilor îşi pot da seama din ce sectă a islamului faceţi parte.

Siria are o istorie lungă de utilizare a restricţiilor de cetăţenie, pentru a decide cine rămâne în ţară şi cine nu. În 1962 statul a revocat arbitrar cetăţenia a 120,000 de kurzi. Aceşti kurzi şi descendenţii lor au fost consideraţi ajanib (fără stat) până la sfârşitul lunii mai. Ajanib nu au voie să se mărite, să deţină maşini, să închirieze case sau să primească buletine. Sub ajanib mai există maktoumeen (cei ascunşi) – cei care locuiesc într-un purgatoriu fără cetăţenie şi care nu au voie să părăsească Siria, dar nu li se permite nici să muncească acolo.

După ce a oprimat kurzii separatişti vreme de decenii, la trei săptămâni după revolte Assad le-a oferit amnistie şi cetăţenie completă. Măsura asta a fost o mişcare politicianistă cinică prin care să nu le permită soldaţilor kurzi să se alieze cu forţele opoziţiei. A funcţionat; kurzii au devenit a treia parte în acest război, ei pun temelia unei revoluţii kurde autonome în Nord, în timp ce Armata de Eliberare Siriană şi forţele regimului se măcelăresc reciproc.

Chiar dacă nu lupţi împotriva regimului buletinul tău poate fi folosită împotriva ta, dacă n-ai avut grijă de el. Toamna asta regimul a eliberat 267 de oameni din închisoare, care au fost arestaţi pentru că aveau cărţile de identitate deteriorate. În ultimele luni un şeic extremist le-a cerut tuturor cetăţenilor să-şi distrugă actele pentru a protesta împotriva regimului. Un bărbat le-a spus celor de la France-Presse că el era în drum spre casă când a fost oprit de forţele de securitate, care i-au găsit buletinul deteriorat. Alt ghinionist le-a spus celor de la AFP: „M-au bătut şi m-au obligat să recunosc că urmam instrucţiunile unei şeic de care nu auzisem în viaţa mea.” Când aceşti sirieni au fost eliberaţi ei aveau capetele rase şi prezentau urme ale torturii pe corp. Lecţia e să ai grijă de acte, mai ales dacă locuieşti sub un regim de schizofrenici paranoici războinici.

La sfârşitul lunii iulie guvernul a recunoscut public că Siria deţine arme chimice. Ei au retras imediat declaraţia. De fapt, Turcia şi Occidentul ştiau de depozitele de arme chimice ale sirienilor de zeci de ani: Sarin, VX, chiar şi gaz de muştar din al doilea Război Mondial. Sirienii au o colecţie imensă de tot felul de arme oribile de care restul lumii civilizate s-a dezis.

Siria importa agenţii chimici pe care îi folosea pentru a crea gazele paralizante, dar, din 1970, ei şi-au creat o industrie chimică de dimensiuni medii cu care şi le produc singuri. Nu se ştie dacă sirienii au şi arme biologice încă – tentativele de a le crea sunt mascate sub faţada cercetărilor ştiinţifice. Ei ar putea lansa tot ce produc prin rachetele ruseşti Scud, care au o rază de aproximativ 500 de kilometrii, ceea ce ar pune şi Ierusalimul în raza lor de atac.

Din fericire pentru restul lumii, dacă sirienii ar folosi arme de distrugere în masă asta ar strica relaţia lor cu Rusia şi China. Oricum una dintre grijile principale ale comunităţii internaţionale este că, după căderea regimului lui Assad, al-Qaeda şi afiliaţii lor vor prelua aceste arme, iar conflictul se va transforma într-o ameninţare şi mai mare. Indiferent cum s-ar rezolva conflictul aceste arme biologice vor fi folosite de următorul regim sirian ca o contragreutate pentru armele nucleare ale Israelului.

Forţele Aeriene din Siria sunt aprovizionate exclusiv cu avioane ruseşti, dar majoritatea provin din flota din era Războiului Rece şi sunt stricate sau depăşite. Rapoartele spune că abia jumătate din flota lor aeriană poat funcţiona oricând. Majoritatea flotei lor e alcătuită din MiG-uri, dar au apărut unele dovezi că regimul a folosit avioane de antrenament ceheşti pentru a ataca fortăreţele rebelilor, un semn că flota lor stă mai prost, decât spun rapoartele.

Deşi nişte videouri făcute cu telefonul arată cum rebelii îi doboară elicoptere şi avioanele lui Assad, regimul tot deţine supremaţia asupra aerului şi bombardează zonele în care locuiesc rebelii cu explozibili şi elicoptere armate. Atacul aerian din  Maarat al-Nu’man, de pe 9 octombrie, a rezultat în moartea a 40 de civili.

Rebelii cer ca forţele internaţionale să instituie o zonă în care zborurile vor fi interzise, precum cea impusă asupra libieri în 2011 pentru a-i înjumătăţii capacităţile lui Gadaffi de a decima armata de rebeli care l-a şi dat jos până la urmă. SUA şi NATO au refuzat aceste cereri până acum.

Coranul spune clar că jocurile de noroc sunt interzise – e considerat un păcat strămoşesc de acelaşi calibru cu alcoolismul – deci nu-i deloc surprinzător că nu prea găsiţi cazinouri în majoritatea ţărilor din Orientul Mijlociu. Deşi regimul lui Assad e secular, clericii musulmani au avut destulă influenţă în 1970 ca să convingă regimul să interzică jocurile de noroc şi să închidă toate cazinourile. De atunci sirienii care tânjesc după vicii de genul ăsta au traversat graniţa cu Libanul sau au creat jocuri underground.

În 2010 interdicţia a fost contestată de antreprenorul sirian Khaled Hboubati, patronul Ocean Club, un cazinou de lângă aeroportul din Damasc. Deşi Ocean Club nu avea licenţă pentru jocuri de noroc – nici măcar nu există aşa ceva în Siria – jurnaliştii de la The Guardian au citat o sursă care spunea că guvernul şi-a dat acordul tacit. Toleranţa asta a fost privită de unii ca un semn al modernizării Siriei într-o direcţie vestică.

Dar, la fel ca toţi indicatorii de liberalizare din Siria, Ocean Club s-a făcut praf. Pe la jumătatea lunii februarie, la mai puţin de două luni de la deschidere, Ministerul Administraţiei Locale a închis cazinoul. Parlamentul a primit telefoane din partea extremiştilor musulmani ca să-l închidă.

La două luni după aceea revoltele din Siria deja începuseră la Daraa, iar legalitatea jocurilor de noroc a devenit un punct mut. E greu de spus dacă antreprenorii vor încerca să deschidă cazinouri noi după sfârşitul războiului şi instaurarea unui nou regim, dar e sigur că nu se vor mai deschide niciodată, dacă preiau puterea jihadiştii.

Pentru multe tinere siriene Liban pare un paradis. Beirut este văzut ca un bastion al liberalismului şi libertăţii de exprimare – un loc unde presiunile familiale sunt lăsate deoparte, iar cluburile bubuie toată noaptea. Altele privesc Libanul ca un mod bun de a scăpa de bărbaţii hapsâni din Siria, dar şi ca un loc discret pentru o aventură de weekend.

Constituţia siriană le garantează tuturor libertatea religioasă. Femeile pot purta orice vor; decizia de a se acoperi în burka – şi câtă piele să arate altora – e la latitudinea lor şi se bazează mai mult pe tradiţia familiilor. Creştinii şi musulmanii se îmbracă cum vor şi petrec împreună. Hijbabul este purtat doar la evenimente formale unde este purtat mai mult din motive culturale, decât religioase. Prin toată ţara mamele care poartă niqab (un văl care se poartă cu hijabul) pot fii văzute mergând cot la cot cu fiicele lor neacoperite cu ghiozdane cu Hello Kitty. Femeile parţial acoperite fac cumpărături în bazarurile locale alături de amicele lor. Toate se îmbracă în stil casual.

Creştinele siriene au o reputaţie în a-şi arăta darurile primite de la natură şi Dumnezeu. Pantalonii lor strâmţi şi bluzele decoltate îi tulbură pe bărbaţii de toate confesiunile. În Siria atât bărbaţii creştini, cât şi cei musulmani sunt recunoscători pentru blugii mulaţi. Unii musulmani conservatori consideră ofensator faptul că femeile creştine poartă astfel de pantalonii, pentru că îi poate duce la gânduri şi dorinţe impure, totuşi majoritatea sunt recunoscători pentru formele pe care le văd.

Siria este considerată cea mai la modă dintre ţările Orientului Mijlociu. Bărbaţii poartă costume selecte, tricouri dubioase ca ale lui Ed Hardy şi Nike în ediţie limitată. Totuşi majoritatea hainelor produse în ţară sunt destinate femeilor: bandane colorate, tunici abaya pline de zorzoane şi o tonă de chiloţi fiţoşi sexi. Femeilor din Siria le place lenjeria din acelaşi motiv pentru care oricărei femei din istorie i-a plăcut vreodată lenjeria – ca să se simtă mai bine despre ele însele şi să-şi ţină bărbaţii aproape. Majoritatea femeilor occidentale ar fi oripilate dacă viitoarea lor noră le-ar face cadou o pereche blănoasă de chiloţi tanga cu LED-uri care se deschid automat atunci când spui "Sesam deschide-te!" şi baţi din palme, dar asta ar fi un lucru perfect normal în Siria. La petrecerile de burlăciţe se oferă chiloţei din pene cu ciucuri, mini-sutiene cu model de piele de şarpe şi mobile cu vibratoare incorporate pentru zonele intime – nu e tabu să oferi astfel de lenjerie, pentru că ea e menită să fie văzută doar de soţi.

În anul 632 moartea profetului Mohamed a fost catalistul schismei dintre sectele şiite şi sunite ale islamului. Şiiţii credeau că vărul lui Mohamed, Ali, ar trebui să preia conducerea islamului, în timp ce suniţii ţineau cu Abu Bakr, socrul şi prietenul lui Mohammed. Abu Bakr a câştigat disputa politică şi a preluat conducerea califatului – de aici au urmat 1500 de ani de dominaţie sunită şi ură şiită. Lucrurile s-au înrăutăţit când fiul lui Ali, Hussein, a fost ucis şi decapitat, iar strănepoata lui Mohamed,  Sayyidah Ruqayya, a fost întemniţată şi ucisă la vârsta fragedă de patru ani.

În zilele noastre şiiţi de peste tot (mai ales Iran) fac pelerinaje la moscheea opulentă din Damascus unde a fost înmormântată  Sayyidah Ruqayya acum mai bine de o mie de ani. Pelerinii îmbrăcaţi în negru cumpără jucării de copii pe care le lasă pe mormântul lui Sayyidah Ruqayya, ca să amintească de execuţia ei nedreaptă. După aceste momente de reculegere pelerinii se opresc şi la Moscheea Sayyidah Zaynab (numită după sora lui Hussein) înainte să se întoarcă în Iran cu autobuzul.

Deşi puţini străini ştiu de el, Rami Makhlouf este un simbot al nepotismului şi al corupţiei în Siria. Cel mai puternic om de afaceri din siria este atât de infam încât proverbele populare sunt alterate pentru a-l ataca. El mai este şi vărul din partea mamei al lui Bashar al-Assad. Susţinute de sistemul mafiot de patronate, afacerile lui Rami -  Syriatel (una dintre cele două companii de telefonie mobilă din ţară), companii imobiliare şi bancare – monopolizează 60% din economia Siriei. Averea sa netă e de şase miliarde de dolari. Mulţi sirieni îl consideră un tâlhar şi reprezentativ pentru problemele care au ţinut averea ţării concentrată în mâinile favoriţilor regimului.

În interviul dat celor de la Reuters în iunie 2011, Rami a afirmat că va renunţa la afaceri şi-şi va dona averea campaniilor de caritate. Una dintre promisiunile sale a fost să vândă 40% din acţiunile sale la Syriatel. Rebelii nu se încred în atitudinea lui filantropică şi au şi motive să n-o facă – reportaje din Al-Akhbar arată că el a cumpărat acţiuni la mai multe bănci de-a lungul anului 2012.

Ministerul Sănătăţii controlează preţul chirurgiei plastice în Siria. O operaţie la nas în Siria costă până în 800 de dolari, o treime din cât ai plăti în Europa. Pentru câţiva bani în plus poţi chiar să-ţi cumperi şi nişte ţâţe imense. Problema e că primeşti cât plăteşti; chirurgia plastică din Siria e notorie pentru calitatea ei slabă. În Beirut când arăţi de parcă ai avut nasul într-un tocător de carne toţi spun: „asta sigur a făcut operaţie în Siria.” Mulţi chirurgi esteticieni nu sunt licenţiaţi şi îşi deschid „cabineturile” în nişte birouri neigienice.

O altă chirurgie mai puţin comună este disponibilă în Siria: Pentru doar 17,000 de dolari femeile din Orientul Mijlociu îşi pot transforma ochii căprui în unii verzi sau albaştri. Doctorii taie ochiul, îi scot irisul şi-l înlocuiesc cu o proteză. Dacă nu e bine făcută operaţia, pacientul orbeşte. Ministerul Sănătăţii din Siria încearcă să ţină sub control piaţa dubioasă a chirurgiei plastice, dar având în vedere că statul e într-un război permanent, cererea pentru operaţii estetice ieftine e mereu mare.

Renumele oraşului antic Aleppo de capitală culinară a Siriei se datorează poziţiei centrale de pe Drumul Mătăsii, iar bucătăria de acolo poate fi numită una a fuziunii antice. Vreme de secole bucătarii de aici au avut la dispoziţie cea mai mare varietate de mirodenii, grâne, fructe şi legume din tot Imperiul Otoman.

Înainte ca războiul civil să decimeze o mare parte a oraşului nu exista niciun loc mai bun pentru a experimenta preparatele orientale decât cartierul armean Jdeideh.  Beit as-Sissi sau Casa Sissi era considerat cel mai bun restaurant din ţară, pentru că prepara cel mai bun kebab din lume, kebab karaz (cu carne tocată de miel macerată în sos de cireşe), înainte  să fie ars până la temelii la începoutul lunii octombrie. Curtea interioară era înconjurată de separeuri discrete decorate cu tije de lemn.

Abraham Marcus, un expert în istoria oraşului, ne-a spus „Casa Sissi avea ambianţa perfectă. Era cel mai bun exemplu a arhitecturii tradiţionale a oraşului: sobru şi elegant, cu pereţii din cărămidă de calcar suflaţi cu aur şi ciopliţi care te întâmpinau călduros. Foarte multă grijă şi bani au fost investiţi în restaurarea acestui loc şi a altor monumente istorice din Aleppo. Acum un oraş cunoscut ca un model al prezervări monumentelor a devenit scena unei devastări şocante.”

Ca să ai parte de nişte activitate homosexuală prin Siria, nu trebuie decât să mergi într-un gayhammam (baie turcească). La fel ca orice spa hammam-urile oferă camere de baie particulare care sunt o alternativă discretă pentru camerele de hotel. Totuşi din 2010 patronii acestor locuri au devenit suspicioşi faţă de toţi nou-veniţii din cauza raidurilor poliţiei. Mulţi gay au renunţat şi au început să-şi caute parteneri prin parcurile din Damasc.

Bărbaţii gay obişnuiau să se întâlnească şi să socializeze liberi în ciuda legii siriene care interzicea homosexualitatea. Poliţiştii şi-au încordat muşchii homofobici punând presiune pe hammam-uri – nişte ţinte uşoare, atât timp cât homosexualitatea e considerată odioasă în Orientul Mijlociu. În aprilie 2012 25 de homosexuali au fost arestaţi, violaţi şi torturaţi timp de trei luni, spune Mahmoud Hassino, editorul revistei gay Malaweh.

Oraşele, satele şi deşerturile siriene sunt pline de rămăşiţe ale civilizaţiilor antice. Regatele au fost construite peste alte regate timp de milenii. Hitiţii, grecii, romanii, perşii, bizantinii, arabii, cruciaţii, otomanii şi francezii au avut toţi cel puţin o cetate în această zonă din care au mai rămas câteva monumente specifice.

Cel mai bun exemplu este Moscheea  Umayyad din Damasc. A fost construită ca un templu arameic acum 3,000 de ani. Când romanii au cucerit Damascul în anul 64 AD, ei au transformat locul într-un templu al lui Jupiter, regele zeilor. Templul a fost transformat în biserică la finele secolului patru şi în final a devenit moschee în anul 706.

Descoperirile arhitecturale monumentale sunt un lucru comun în stepele siriene. În 1970, lângă graniţa turcă, a fost descoperită o aşezare de 12, 000 de ani, numită Tell Qaramel. Arheologii au mai găsit aici cinci turnuri masive de piatră care au fost construite cu 2,000 de ani înaintea celui de la Erihon, care era considerat cel mai vechi turn de pe pământ.

Pe lista Tezaurului Mondial UNESCO apar şase din monumentele din Siria: oraşele antice din Aleppo, Bosra, Damascus, regiunile din nordul Siriei, castelul cruciat Crac des Chevaliers cu citadela sa de la Qal’at Salah El-Din şi oraşul antic al deşertului Palmyra.

Cinci dintre siturile UNESCO au fost deteriorate masiv din cauza conflictului. Directorul general UNESCO, Irina Bokova, a declarat de curând:„Moscheea Umayyad, inima vieţii religioase a oraşului, una dintre cele mai frumoase moschei din lumea islamică este în pericol să cadă. Nordul ţării, acolo unde sunt Satele Antice de pe Lista Tezaurului Mondial 2011, a fost bombardat constant, iar complexul bizantin Saint-Simeon a fost şi el afectat.”

Traducerea: Mihai Popescu