Am stat la coadă la Camera Deputaţilor

Printre drepturile cetăţeanului se numără dreptul la viaţă, la libertate şi dreptul de a petiţiona. Pe 24 noiembrie 2011, dis de dimineaţă, i-am însoţit pe activiştii campaniei de salvare a Roşiei Montane de sub jugul RMGC la Casa Poporului, să-l exercităm pe ultimul.

La 10 dimineaţa e frig de-mi îngheaţă creierul. Mă apropii de poarta dinspre Parcul Izvor, unde era parcată o maşină Digi TV. Opa, iar iese show cu televiziuni. Gardianul mă dezamăgeşte: nu era intrarea corectă, mai trebuie să merg spre dreapta.

O gaşcă de vreo 50 se înghesuie dârdâind pe lângă poarta B4/S1 a Casei Poporului. Suntem deja vechi prieteni; de când le documentez toate acţiunile, am ajuns deja să ne ştim. Mai avem puţin şi ne luăm cu întrebări de genul: „Şi maică-ta cum o mai duce?”. Nici jandarmii nu mai sunt atât de mârlani ca în timpul primelor acţiuni; cu toate astea, îi scot pe oameni din curte și-i roagă să facă şir indian, sau „coadă la alimentară”, după cum zic nişte moşulici simpatici. Iar susţinătorii nu mai sunt numai puştani, ci şi oameni serioşi, pe care nu poţi să-i iei cu „marş, mă, după ţigări”.

În ultimele câteva săptămâni, participanţii la campania anti-RMGC au adunat 100.000 de semnături pe la corturi special amenajate şi la toate gurile de metrou din Bucureşti, pentru trei petiţii: una în care sunt înşiruite neregulile comise de RMGC şi motivul pentru care afacerea este ilegală; una care cere demisia Ministrului Culturii, Kelemen Hunor, pentru trafic de influenţă şi una care îl alertează pe Laszlo Borbely, Ministrul Mediului, în privinţa impactului ecologic al respectivului proiect. Pentru a mări impactul acţiunii, cele 100.000 de semnături se împart la toată lumea, împreună cu copii xeroxate ale celor trei petiţii. Fiecare om intră pe rând să petiţioneze şi să mai ducă o tranşă de semnături. Evident că am luat şi eu foile, nu voiam să ratăm ocazia de a vedea Registratura Camerei Deputaţilor pe interior - tur fără ghid. Şi, da, sunt de acord. Un tip care, conform jobului, are de slujit interesele publice, dar care vrea să bage aurul de la Roşia Montană în buzunarul unor bişniţari canadieni şi face lobby chestiei ăsteia trebuie, clar, să demisioneze.

Până una alta, stau la coadă. Am în faţă o grămadă de oameni care povestesc numai chestii haioase. De exemplu, un nene e ferm convins că RMGC s-a angajat să ridice munţii la loc după ce aceştia vor fi fost distruşi de exploatarea minieră. Alt tataie a venit, a cerut, inocent, să i se ia tensiunea. Apoi, mi-au reprodus următorul dialog (de pe blogul ăsta de campanie):

Un tânăr: Dom’le eu sunt pro.
Voluntar: Ce ştiţi despre proiect?
Tânărul: Am citit un articol în care ziceau că fac locuri de muncă.
Voluntarul: Fac cam 300 de locuri de muncă. În schimb distrug 4 munţi şi lasă un iaz de steril.
Tânărul: Hm… Unde semnez?

Iată unde se afla folclorul pierdut al țării, propagat din cort în cort, din gură-n gură. Pavel Coruț ar fi fost invidios.

În cele din urmă intru, împreună cu Dorin, forograful, în Registratură. Aici dăm de trei cucoane sictirite: „De ce n-a venit unu’ singur să dea tot teancul de semnături şi gata?”. Sunt un om bun. Le-nțeleg. N-au mai muncit în halul ăsta de la ultima cartofiadă încoace.

Îi sugerez că poate se dorește ceva mai de impact. Tipa se uită ofticată peste ochelari şi mă întreabă dacă mai sunt zece după mine. Îi spun că estimez cam o sută. Își dă ochii peste cap. La ieşire, un tataie mă bate peste umăr: „S-au luat alea de tine? Dacă da, zi-o pe aia cu dreptul la petiţionare!” Sigur, sunt un erou, am învins mai ceva ca Traian pe daci în ultima bătălie.

Dar acum pe bune, dincolo de ecologie, economie şi utilizările aurului (că aia cu “la noi și-așa nu se-ntâmpla nimic e deja fumată), campania asta mă învaţă o mulţime de chestii interesante despre Constituţie. Habar n-aveam cât de democratică e ţara asta a noastră. Știu, n-ai fi zis.