Handsome Furs: Ce-am avut şi ce-am pierdut

Dan Boeckner şi Alexei Perry sunt doi artişti din Montreal care formează împreună duoul rock indie Handsome Furs. Pentru genul ăla de lameri care ştiu toate futaiurile unui artist, dar nu-s în stare să zică la plesneală trei melodii ale lui, menţionăm: cei doi membri ai trupei sunt soţ şi soţie. Acum ceva vreme aveau un concert la Bucureşti, dar au pierdut avionul. Prilej pentru mine, care şi eu îmi uit mereu portofelul şi mobilul prin baruri (dar ambele-s atât de varză, că nu mi le ia nimeni),  să le pun câteva întrebări despre tot ce au pierdut în viaţă.

VICE: Cum aţi reuşit să pierdeţi avionul spre Bucureşti?
DAN: Avusesem un concert în Kosice, Slovacia. Trebuia să traversăm Ungaria cu un camion, să venim la Cluj, de unde să luăm avionul spre Bucureşti. Transportul era responsabilitatea organizatorului slovac. Iar noi le-am spus oamenilor din echipă: „Ia ascultaţi, Bucureştiul e cu o oră în avans faţă de ora Europei Centrale, de aceea ar fi bine să plecăm la cinci şi jumătate dimineaţa.” N-am dormit mai nimic, ca să fim pregătiţi. Evident, n-a venit nimeni să ne ridice de la hotel. Când au apărut în sfârşit, ne-am dat seama că nu o prea rupeau în engleză, în maghiară sau în română.  Îşi printaseră nişte hărţi Google şi speram că totul va fi în regulă. Am zis: o să dorm trei ore, deschid ochii în Ungaria şi îmi petrec restul drumului treaz.
ALEXEI: Când ne-am trezit, vehiculul era oprit la marginea drumului, iar călăuzele se holbau la nişte hărţi. Ne-au explicat, prin semne, că ne-am rătăcit.
DAN: Am zis: „Ce căcat, nu avem timp de asta acum”. Eram pierduți de o oră. Am ajuns la vamă ghidaţi de harta telefonică. Acolo, a reieşit că tipii nu-şi aduseseră cu ei paşapoartele, ci nişte cărţi de identitate slovace, minuscule. A fost un dezastru.
ALEXEI: Nu se înţelegeau cu ăia de la vamă, noi ne chinuiam să explicăm că suntem muzicieni, avem concert şi trebuie să plecăm.
DAN: După ce am trecut toţi, am tot mers aşa, până când ne-am rătăcit din nou. Ăştia o luaseră spre nord, spre Satu Mare. Noi le explicam: „Nu, frate, trebuie să mergem spre est, spre Zalău, apoi la Cluj”. Ei insistau: „Ba mergem în nord”. Noi: „Ba nu, în pula noastră, nu mergeţi spre nord”. Până la urmă, am ajuns pe un drumeag foarte îngust, am stat 40 de minute în spatele unei căruţe cu boi, iar eu am insistat: „Staţi dracului pe şosea!” Într-o localitate mică, destul de aproape de Cluj, ni s-a terminat benzina.
ALEXEI: Ăia voiau să plătească în euro, dar nu se putea. Şi, cum eram noi aşa la benzinărie, slovacul cică: „În ce ţară suntem?”  Noi: „Ce căcat, doar ai trecut prin vamă cu noi, cum se poate să nu ştii în ce ţară eşti!?” Evident că, în condiţiile astea, nu am avut cum să nu pierdem avionul.

Dar măcar aţi câştigat o lecţie uriaşă de geografie a României.
ALEXEI: Asta da. Data viitoare o să pot ghida eu cu mâna mea pe oricine.

Aţi mai pierdut curse până acum?
ALEXEI: Da. Face parte din prevederile jobului. Când îţi petreci atâta timp pe drum în condiţii imprevizibile, se întâmplă frecvent. Dar niciodată n-am anulat un spectacol din cauza asta. Am reuşit mereu să ajungem, cumva.
DAN: Odată am pierdut un avion al unei companii americane de căcat din Hong Kong. Am călătorit în schimbcu o linie locală, a cărei versiune de economy era ca aceea de lux a ăstorlalţi. Pierderea a fost un câştig.

Dar echipamente sau alte obiecte?
DAN: O, da. Am pierdut bagaje şi echipamente de multe ori. Acum câţiva aniam rămas fără o pedală de efecte pentru chitară, la care ţineam foarte mult.
ALEXEI: Mie mi-a furat cineva notiţele de programare a keyboard-ului. Astea-s destul de complexe, nu ai cum să le ţii minte. Avem cântece noi, în care tre’ să respectăm o structură destul de sofisticată. Fără ele nu se poate. Hoţii erau un cuplu cărora li se păruse că ar fi nostim să păstreze chestia aia ca amintire. Le-am zis: „În carneţelul ăsta sunt doar nişte căcaturi de cifre. Pentru voi nu înseamnă nimic; nici măcar nu sunt versuri de cântece sau setlist-uri. Dar pentru mine sunt un instrument de lucru.” Şi s-au simţit prost.

Ce alte obiecte vi s-au mai șterpelit?
ALEXEI: Nişte pantofi de scenă în Croaţia. Două fete foarte frumoase s-au împrietenit cu noi, au venit în backstage, de unde au plecat cu pantofii mei. Noi eram în turneu de cinci luni, iar reacţia mea a fost: „Ce o să port mâine pe scenă? Nu am cu ce să mă încalţ!” În fine, am renunţat la gândul că-i voi mai vedea vreodată. Am postat un text de adio pe blogul de pe site-ul nostru. Ceva de genul: „Pantofii ăştia m-au purtat în atâtea locuri: în Brazilia, în Helsinki, în Singapore, timp de patru ani. Ţineam atât de mult la ei”. Printre prietenii noştri din Zagreb, care au fost la concert, e şi un macedonean; pe el l-au contactat fetele, după ce au citit textul pe blogul meu. Mi-au scris o scrisoare lungă, au zis că le pare rău, că n-au vrut să-i fure pentru a-i purta, ci intenţionau să păstreze fiecare un pantof şi să-l pună pe şemineu ca pe un fel de amintire, pe care s-o aratela bătrâneţe nepoţilor: „Ăştia au fost pantofii de la Handsome Furs”. După aia mi-au trimis un pachet mare, cu pantofii furaţi şi multe alte obiecte din Croaţia. Din nou, am ieşit în câştig la final.

Mi-ai stârnit curiozitatea. Ce au pantofii ăştia aşa special încât ai cântat numai cu ei patru ani şi-i voiai înapoi?
ALEXEI: Ştiu, e dezgustător. Faza e că sunt nişte pantofi negri cu ornamente aurii, foarte frumoşi şi foarte comozi. Când cânt, am un moment în care accelerez energia şi-i arunc din picioare. Erau perfecţi pentru asta, nu aveau curele, şireturi sau alte chestii de care să mă împiedic.

Şi ţie, Dan, ce ţi s-a rătăcit?
DAN: Un tricou clasic de punk-rock din anii 70, imprimat cu un pumn pe care se afla o urmă de ruj şi cu inscripţia „BATTERED LIVES”. Ţineam mult la el. L-am pierdut în Islanda, într-o comunitate restrânsă, genul cu vreo patru case. Alexei şi cu mine ne-am îmbătat porceşte şi ni s-a pus pata să ne căţărăm pe un gheţar. Dimineaţa, mi-era sinistru de rău, am vomitat în chiuvetă; dar trebuia să plecăm să ne căţărăm pe gheţar. Am îndesat tot ce aveam într-o valiză pe care, evident, am uitat-o acolo. N-am mai găsit-o niciodată.
ALEXEI: A fost o pierdere grea. Am încercat să recreăm tricoul, să imprimăm modelul pe altul, dar nu ne-a ieşit.
DAN: Era tricoul perfect: moale, pufos, confortabil, purtat şi răspurtat; genul despre care ştii că a avut parte de foarte multă dragoste.

V-au dispărut vreodată acte?
DAN: Eu mi-am pierdut paşaportul în Coreea, în aeroportul internaţional Incheon. Veneam din China. Era vară, îngrozitor de cald; purtam o haină de piele, în al cărei buzunar ţineam paşaportul. Eram terminat. Nu apucasem să dormim deloc în noaptea precedentă. Când ne-au cerut paşapoartele, la hotel, nu-l găseam pe al meu.
ALEXEI: Era cea mai groaznică pierdere care ni se putea întâmpla.
DAN: Le-am spus la telefon celor de la Ambasada Canadei, că aveam nevoie de paşaport în cinci zile, dar ei susţineau că tre’ să sun în Canada să cer refacerea paşaportului, pe care să mi-l trimită prin poştă în 12 zile lucrătoare.
ALEXEI: Ne-ar fi futut tot turneul.Am fi pierdut un munte de bani şi am fi ratat o mulţime de locuri fascinante.
DAN: Am sunat la plesneală la Biroul de Obiecte Pierdute şi Găsite. Cineva găsise paşaportul pe jos, lângă staţia de taxiuri, şi-l predase. Care erau, pe bune, şansele să se întâmple una ca asta? Mai ales cu un paşaport canadian. L-ar fi putut vinde, ne-ar fi putut  cere bani.

Voi v-aţi pierdut vreodată?
ALEXEI: Aveam 17 ani. M-am dus cu autostopul (inclusiv cu o maşină de îngheţată) într-un deşert, la vreo patru ore de Ciudad de Mexico. Aici creştea peyote (o specie mică de cactus consumată pentru proprietăţile ei halucinogene, n.r.). Eram un copil singur, pus pe fapte tâmpite. Planul era să halesc cât peyote încăpea în mine şi să văd ce va fi. Am făcut asta opt zile. Nu doar că m-am rătăcit, dar mi-am pierdut total minţile: nu ştiam unde eram, nu ştiam cine eram. Dacă dădeau mafioţii mexicani peste mine, aş fi fost o pradă atât de uşoară. Nu aveam niciun act de identitate, niciun ban şi niciun obiect. Nu spusesem familiei unde eram şi ce făceam. Eram total pierdută în deşertul ăla şi total deshidratată; soarele mă arsese peste tot, aveam pielea vineţie, mi-era rău de la peyote şi credeam că o să mor. Apoi a apărut un bătrânel foarte ridat, cu ochi albaştri – înţeleptul satului din apropiere – şi m-a dus până în localitatea vecină. Era un personaj ciudat, cu pielea înnegrită de soare; purta cea mai jegoasă uniformă militară din lume. Dar avea ochii foarte deschişi la culoare şi luminoşi. Dacă aş fi fost credincioasă, aş fi presupus că era Dumnezeu venit să mă ajute.

Tu, Dan?
DAN: Eu m-am pierdut în Saigon, când am avut concert pe acolo. E un oraş imens, extrem de haotic, cu trafic foarte încâlcit şi cu semne de circulaţie din care nu pricepi nimic, mai ales dacă nu vorbeşti vietnameza. De obicei, n-am nevoie de ghid. Dar aici a venit cu noi un tip din Baltimore. A fost fenomenul ăla tipic: idiotul american care predă engleză în Asia agaţă o prietenă locală, face pe arogantul cu comunitatea şi nu învaţă nici măcar un cuvânt în limba ţării respective. După ce am lăsat telefoanele şi bagajele la hotel, ne-am plimbat cu taxiurile-motocicletă. I-am plătit şoferului în avans. După 20 de minute, mi-am dat seama că sunt singur cu ăla; ştiam doar numele restaurantului: Grătar. E ca şi cum ţi-ai da întâlnire cu cineva la McDonalds în Bucureşti, fără să menţionezi la care. Motociclistul m-a dus la un Grătar la periferie, unde toţi aveau feţe ciudate şi singurele care ştiau puţină engleză erau prostituatele.După o oră a început să mă hărţuiască peştele. „Ce faci aici?” „Îmi caut soţia”. „Minţi, nu ai o soţie aici!” Până la urmă am urcat într-un taxi. Mi-am amintit numele hotelului, dar erau patru denumite identic în oraş. Taximetriştii aproape că m-au bătut când au aflat că nu am bani; noroc că am nimerit repede hotelul unde stăteam.
ALEXEI: Ştii de ce e umilitor? Când călătoreşti aşa mult, ajungi să crezi că te descurci în lume, iar o experienţă ca asta îţi ruinează respectul de sine.
DAN: După asta ne-am pierdut definitiv încrederea în omenire.

Ca trupă, aţi ratat vreodată vreo oportunitate?
ALEXEI: Doar o invitaţie de a cânta în Beirut. Eram încântaţi –visam să călătorim pe-acolo. Biletele se vindeau binişor. Apoi, brusc, producătorul a dispărut cu banii (şi cu sponsorizarea de la Vodafone) şi nu ne-a mai dat niciun semn de viaţă. Noi am primit munţi de mesaje de la puştii din Beirut care cumpăraseră bilete, vedeau că nu se întâmplă concertul, dar nu le dădea nimeni banii înapoi.

Apropo, aţi pierdut bani vreodată? La propriu?
DAN: Da. În aeroportul din Montreal. Ne întorceam din Asia. Aveam la noi un plic mare cu toţi banii câştigaţi. Eram foarte obosiţi. Alexei ţinea plicul într-o poşetă agăţată pe umăr. Am luat un taxi, am mers vreo zece minute, şi deodată, ea: „Căcat, nu am poşeta aia! Am uitat-o în căruţul de bagaje din aeroport!” Cu toţi banii din turneu înăuntru! Am murit puţin pe interior. Ne-am întors şi – incredibil – am găsit poşeta unde o lăsasem. Cu bani cu tot.
ALEXEI: Deci nu am pierdut concret bani. Zi-o pe aia cu cardul.
DAN: A, da. Eram bucătar într-un restaurant, acum vreo zece ani. După o tură de 14 ore, am ieşit total năuc, m-am oprit la bancomat, am scos o sută de dolari şi am plecat, fără să scot cardul. Acum se blochează automat în cazuri din astea, dar pe atunci încă exista întrebarea aia: „Mai doriţi o altă tranzacţie?” Ăla care a găsit-o a mai dorit. M-a lăsat în cardul gol.

Dar prieteni?
DAN: Mi-am pierdut cel mai bun prieten în urma unei supradoze.
ALEXEI: Eu am avut un boyfriend care s-a sinucis de ziua mea.

Animale?
DAN: Mi-am pierdut câinele, dar s-a întors după o lună.
ALEXEI: Eu am pierdut un şarpe şi un raton, iar pisica mi-a fost otrăvită de un vecin cretin.

OK, vouă vi s-au furat chestii; dar voi aţi şutit vreodată ceva?
ALEXEI: Am fost o hoaţă profesionistă în tinereţe. Toate cadourile mele de Crăciun au fost obiecte furate. Ciordeam din magazine fără pic de jenă. M-au prins o dată şi m-au dus în arest, în Aruba. Închisoarea de acolo e mixtă. Ne-am luptat ca nebunele, eu şi sor-mea, cu tipii care voiau să ne pipăie. Atunci m-am prins că furtul nu e o idee foarte bună.
DAN: Eu am făcut-o doar pentru completarea veniturilor. Librăriile din Canada aveau politica aia: dacă returnai o carte cumpărată, primeai banii înapoi. O grămadă de copii făceau asta. Am furat şi o grămadă de instrumente muzicale cu prima mea trupă, pentru că şcoala le avea, dar nu le folosea.

Ce muzică actuală aţi face să „se piardă” fără să ezitaţi?
DAN: Imitaţiile cretine de folk vintage. Nu ai cum să trăieşti în 2011, să vorbeşti cu accentul ăla arhaic, texan, să te porţi ca picat din pom şi să te dai marele păstrător al folkului. Nu dau nume, dar e oribil.
ALEXEI: Eu aş „pierde” toţi artiştii care nu cred în ceea ce fac.

Aţi picat vreun examen şcolar?
ALEXEI: Am ratat unul pentru că mă drogasem cu acid, dar l-am promovat după ce mi-am revenit. Era un examen de chimie, deci eram în temă.
DAN: Eu am fost beat mangă la un examen de istorie. Dar am luat notă bună. A fost ca în serialul ăla „Drunk History”, unde diverse persoane beau până uită de ele, relatează un eveniment istoric, iar povestea lor este redată de actori celebri. Râzi de te caci pe tine. Nu ai cum să nu iei notă mare.

Profii de istorie din Canada au simţul umorului.
DAN: Da.