Iarba şi bunele maniere – Îmi place să stau acasă

E greu de prezis ce obiceiuri ajung să ne definească personalitățile. Majoritatea dintre noi se străduiesc să se țină aproape de norme, recunoscându-și cele câteva tendințe deviante și corectându-le, sau poate îngropându-le mai adânc în rutina privată unde nu le poate vedea nimeni. Dar intervine viața și se întâmplă evenimente neprevăzute care ne pot trage înspre tipare de comportament pe care nu le-am fi putut prezice.

Eu sunt un om de casă și chestia asta o știe cam toată lumea din jurul meu. În fiecare zi când mă întorc de la muncă și intru în camera mea, las din mână rucsacul, îmi dau jos haina, închid ochii și mă las cuprins de cea mai profundă euforie. Sunt în spațiul meu și nu am alte planuri care să-mi tulbure seara. Pot să mă schimb în tricou și boxeri, să mă întind în pat, să bag un film, să lucrez la niște beat-uri noi și să mă învălui în nori de fum de iarbă. Ocazional, meditația asta e tulburată de obligații, chestii pe care majoritatea oamenilor le consideră normale ca parte din viața socială: petreceri, concerte, cine, băut la bar. Încerc să reduc numărul lor cât de mult posibil. Devin foarte greu de evitat mai ales în weekend.

Ca majoritatea oamenilor, am un grup de prieteni care mă înțeleg, cu care nu trebuie să fac un efort ca să mă întâlnesc. Cu ăștia, fumez la greu de cel puțin două ori pe săptămână. În afara acestui grup, nu mă prea interesează să-mi fac prieteni noi. Toată viața am fost entuziast și prietenos când am cunoscut oameni noi, și multă vreme o făceam sincer, dar în ultimii ani, oamenii au început să observe să sunt mai degrabă politicos și că nu prea am chef de conversații. Cum am văzut că s-au prins și ei, n-am mai făcut nici eu eforturi să ascund chestia asta. Poate par un bou uneori, dar prefer să fiu lăsat în pace, așa că îmi asum acest risc.

Înainte să mă categorisiți drept un prăjit tipic, lăsați-mă să vă informez de ce mă simt cel mai confortabil acasă. Da, probabil are legătură și cu iarba, dar altceva m-a adus în punctul ăsta. Catalizatorul social principal din New York, ca și din majoritatea locurilor din lume, e alcoolul. Bucuria, sărbătorile, evenimentele sportive, relaxarea și toate instituțiile sociale în afară de Alcoolicii Anonimi, sunt însoțite de alcool. În facultate, capacitatea mea de a turna alcool în mine era nelimitată, la fel ca cea a oricărui tânăr de 21 de ani, dar această invincibilitate mi s-a dezintegrat brusc, datorită unui puștan de 14 ani. Imediat după ce am absolvit facultatea, am ieșit la băut și m-am făcut pulă cu un prieten din Baltimore, când am fost acostați de o gașcă de băieți care voiau să ne fure telefoanele mobile. Unul dintre ei m-a înjunghiat în gât cu un ciob de sticlă.

Mi-a ratat carotida cu un centimetru, dar mi-a tăiat nervul care controla zona dintre umărul drept și cot, paralizând zona pe loc. Deși aș avea să vă povestesc mai multe detalii fascinante despre acest incident, în contextul acestei povești, evenimentul are rolul de a explica cum mi-am petrecut următorul an din viață încercând să mă recuperez. Am trăit cu o durere continuă insuportabilă timp de multe luni și niciun drog, nici măcar cele prescrise de doctor pentru durere, nu și-a făcut efectul. Doctorul meu, știind cât de distrus eram, mi-a pus pe rețetă orice aveam chef să iau – chestii care să mă distragă cumva de la durere. Prima oară mi-a prescris Oxicontin și, din fericire, i-am cerut ceva mai slab, care să cauzeze mai puțină dependență. Mi s-a dat Percocet cu tona. Pe lângă aceste medicamente oribile, mă tratam singur cu iarbă, dublând cantitatea pe care o fumam în facultate. În lunile astea, n-am ieșit aproape deloc din casă și, ca pentru un geriatric sau un prizonier, fiecare excursie afară din casă era o aventură. Acum că mă uit în urmă, nu-mi vine să cred că drumul până la frizer mi-a dat atâta adrenalină. Mă temeam de orice: grupuri de copii, oameni pe biciclete, oricine care mergea în spatele meu. Singura mea consolare era că mă voi întoarce acasă, în siguranța și confortul camerei mele, unde voi avea pace și liniște.

N-am mai putut privi niciodată alcoolul la fel. Deși în anii următori, am mai avut parte de niște nopți de beție, mereu trebuia să mă forțez să ignor greața, deshidratarea, durerile de cap și somnul agitat care urmau după băut. N-o să spun niciodată că m-am lăsat de băut cu totul, pentru că mai beau o bere din când în când, dar vă spun sincer: urăsc alcoolul. Înțeleg de ce le place oamenilor, dar pentru mine e o otravă corozivă pe care o voi asocia întotdeauna cu lipsa de orientare, vulnerabilitatea și moartea iminentă.

După aproximativ un an, umărul meu s-a recuperat în mod surprinzător și am reușit să mă mișc aproape la fel de bine ca înainte de incident. Mi-am luat un job și am reușit să mă mut de la maică-mea de acasă. Am terminat pastilele și n-am cerut altele. Mi-am reluat viața socială, dar am început s-o simt ca pe o datorie. Confortul simțit în perioada cât am fost agorafob nu mi-a părăsit niciodată temperamentul și, de fiecare dată când ieșeam în oraș, mă uitam la ceas, așteptând momentul potrivit să o tulesc spre casă. Un alt factor care a contribuit la comportamentul ăsta era faptul că nu mai beam, spre deosebire de toți prietenii mei. Epuizați, amărâți, zdrobiți de responsabilitățile lumii reale, își umflau cu bere burțile, care în ziua de azi sunt monumente ale disperării stăpânilor lor pentru libertate.

Propriile mele obiceiuri mi s-au întărit la fel ca ale lor și, atunci când a venit ziua mutării la New York, m-am aruncat cu capul înainte spre schimbare, știind că va fi mai bună pentru cariera mea, dar că mă va și deranja de multe ori. E greu să fii tânăr și să fii genul de om care stă în casă. Oamenilor li se pare ciudat când o persoană de 20 și ceva de ani nu iese din casă. În toate filmele, emisiunile TV și reclamele pe care le văd, mi se arată că ar trebui să ies din casă și să mă fac praf. Și în loc de asta, când sunt invitat la evenimente, inventez mereu o scuză ca să nu mă duc. Nici până în ziua de azi n-am reușit să spun cuiva adevărul: „Sună foarte drăguț ce zici, dar sincer să fiu, eu abia așteptam să scap de tine și de toți ceilalți oameni din lume în seara asta ca să pot sta în cur și să fumez liniștit singur, deci asta voi face. Voi fi în camera mea, fumând tufe întregi de iarbă, citind reviste și mâncând ciocolată.”

Când m-am mutat prima oară aici, am simțit un fel de vină pentru că ignoram toate căcaturile pe care majoritatea oamenilor le consideră distractive și stăteam acasă. Când stau în camera mea în nopțile de weekend, aud prin pereți tinerii distruși care sar și urlă pe culoare, fete și băieți care nu au capacitatea de a merge într-o linie dreaptă sau de a vorbi folosindu-și vocile interioare. Mi-e greu să-mi doresc așa ceva și cu cât mă adâncesc în obiceiurile mele, mi se pare tot mai puțin posibil că mă voi mai bucura vreodată de stilul ăla de viață.

@ImYourKid

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Iarba şi bunele maniere – Reflecţii acide