Nu știu exact cum extrage mintea umană informațiile bune din noianul de stimuli la care ești expus zilnic fără să te atingă cu nimic, cert e că unele frânturi de idei cuplează, fuzionează pur și simplu și îți deschid mici unghiuri prin care reușești să intri în lumea pe care vrei s-o descrii.

După o săptămână de vizitat Teritoriile Palestiniene, am trecut prin două astfel de momente care m-au făcut să înțeleg ce se întâmplă în acel colț de lume: unul petrecut în marele Cimitir Evreiesc din Ierusalim și altul, o zi mai târziu, în curtea-cazarmă a președintelui Mahmoud Abbas.

Era cald și liniște pe Muntele Măslinilor. Ierusalimul se întindea în zare ca-n vederile clasice din țară, care-ți sar în ochi pe geamurile agențiilor de turism. În orașul celor trei religii, totul se leagă: pisici adormite la umbră și șopârle ușor rătăcite la soare, o slujbă evreiască afară, alta catolică, doi pași mai jos, într-un lăcaș catolic.

În lentoarea amiezii, vocea ghidului se auzea monoton și slab ca o melodie de fundal. Dintr-odată, a apărut ceva care m-a făcut atentă:

Îmi răsună în urechi fraza: o bucată de pământ, care pentru unii îmbracă forma sfântă a ultimei dorințe.

O zi mai târziu, în Ramallah, în curtea păzită cu arme ca o cazarmă a președintelui Mahmoud Abbas, un afacerist palestinian școlit la Londra, încerca să explice grupului de jurnaliști români cât de grea e viața palestinienilor de rând sub ocupația armatei israeliene.

E un tip tonic, deschis spre dialog. Îl întreb: dacă este atât de rău în Palestina, de ce ai ales să te întorci din Londra ca să trăiești aici? Se uită la mine și-mi răspunde:

Două imagini, la o zi distanță, același cuvânt cu rezonanță aparte: „land‟. De zeci de ani, confictul israeliano-palestinian nu se mai termină din cauza unui singur motiv fără răspuns: al cui este acest pământ?

Viața de zi cu zi a palestinianului de rând nu e una ușoară. Din cauza zidurilor înalte care încercuiesc orice oraș, a punctelor militare de control și a restricțiilor de circulație pe care le resimt toți cetățenii, palestinienii au dezvoltat, în timp, un așa-zis sindrom al controlului judiciar.

Atunci când vrei să te pui în pielea lor și să înțelegi prin ce trec, percepi o pușcărie în aer liber, întinsă pe câteva județe, mare, dar represivă. Ceea ce israelienii definesc un zid de securitate, la palestinieni se cheamă zid de segregare.

Din cauza acestor frustrări acumulate în timp, palestinienii și-au însușit discursul oprimatului în raport cu Israelul, perceput drept partea mai puternică și „abuzatoare‟.

Relațiile de putere, de tip dominat și dominator, se resimt ca o esență tare în această parte de lume. Pe un hol din Ministerul Informațiilor din Palestina, la doi pași de biroul unde se află cabinetul oficialului, poți găsi următorul însemn:

Iar pe un alt perete poți găsi o declarație a fostului președinte american Jimmy Carter, semn că orice cuvânt favorabil propriei cauze este transformat imediat, de palestinieni, într-o dovadă a cauzei pentru care luptă:

La nivel politic, totul este descris din prisma „ocupatului‟ VS „ocupatorului‟, a celui slab față în față cu cel puternic. Un discurs pe care nu-l vor abandona niciodată, dar care îi ține captivi și încremeniți în proiect din punct de vedere politic și economic.

O trecere bruscă din zona israeliană în cea palestiniană este atât de puternică, încât simți aproape organic diferența între capitalism și o formă de socialism pan-arabic pe care nu credeai că-l vei mai vedea în prezent.

Checkpointul din Betleem

În Palestina e sărăcie. Multă sărăcie. Câtă vină poartă clasa lor politică pentru situația asta și cât ține de conflictul veșnic dintre cele două părți? Răspunsul e mult prea încâlcit. Cert e că într-un teritoriu subdezvoltat și plin de probleme, cum este a lor, indiciile și paradoxurile corupției ies ușor în evidență.

Cum se face că 25% din totalul școlilor din Palestina sunt private? Cine are bani să-și dea copilul în sistem privat, cu taxe, într-o țară în care sărăcia ca-n Ferentari nu e deloc un fenomen marginal, ci se regăsește și-n mijlocul capitalei.

Ramallah, un oraș cu o dezvoltare imobiliară haotică, compus într-un mod bizar de cartiere de blocuri noi, nelocuite, lipsite de viață, fără servicii de salubrizare, inundate de mizerie, care îți lasă impresia unui interminabil șantier în lucru, te trimite cu gândul la primii ani postdecembriști prin care au trecut și românii.

Acolo unde ar trebuie să vezi afișe cu spectacole sau evenimente culturale, observi postere stradale cu „martirii‟ palestinieni morți în conflict, aceeași pe care israelienii îi numesc „teroriști‟.

E pace, dar una extrem de fragilă. Iar imaginea stradală te face să nu uiți asta. N-am văzut o librărie cât m-am plimbat acolo, dar arme, da. Cât cuprinde.

Amos Oz, un scriitor evreu care a publicat un eseu despre cum să te lecuiești de fanatism, susține că medicamentul împotriva fundamentalismului este simțul umorului. Fanaticul se ia mult prea mult în serios și devine incapabil de umor.

Am testat acest leac, fără să ne dăm seama, pe Maher, un tânăr palestinian, absolvent al unei facultăți de asistență socială, care, pentru a-și rotunji veniturile, noaptea face pe călăuza prin deșert, pentru turiști.

Într-o beznă totală, pe cărările nisipoase ale deșertului, Maher ne-a spus că îl deranjează teribil eticheta denigratoare terorist=musulman, iar israelienii, prin restricțiile pe care le-au impus tuturor arabilor palestinieni, promovează această prejudecată. Era atât de înflăcărat când își susținea cauza, încât mi-am zis că o rupere de discursul politic ar fi detensionat momentul.

I-am răspuns că nu mai are niciun rost să se scuze atât, întrucât știm că, acolo, „in the middle of nowhere‟, el ne va omorî. A râs puternic. Ne-a condus până într-un colț superb de deșert terminat brusc în valurile Mării Moarte. Dimineața, întorși într-un cort de beduini, Maher ne-a adus lapte de cămilă, lipie, ouă fierte și humus.

Maher vrea să promoveze Palestina, dar nu oricum, ci cu accentul pus pe versiunea lui de adevăr. A plecat zâmbind, spunând că, dacă vreți să vedeți Palestina, îl puteți găsi oricând aici. Eu, una, m-aș întoarce oricând. E cool să faci haz de necaz, noaptea, pe tema teroriștilor, în deșert.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre Palestina:
Prizonierii politici palestinieni din închisorile israelite își trimit sperma acasă
Clovnii fără frontiere merg în zone de război înarmați doar cu un zâmbet
A început deja a treia revoluție palestiniană?