Interviu cu agentul secret francez al lui Churchill

În fiecare an, pe şase mai, Marcel Jaurant-Singer face o călătorie din regiunea Yvelines, din nordul Franţei, unde locuieşte în, până-n oraşul central Valencay, ca să participe la o ceremonie de comemorare a agenţilor francezi care au făcut parte din Special Operations Executive (SOE), organizaţia secretă fondată de Winston Churchill în 1940 pentru spijinirea rezistenţei franceze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

La aproape 94 de ani, Marcel este ultimul agent rămas în viaţă al organizaţiei care mai era cunoscută şi ca „Armata secretă a lui Churchill", „Insurgenţii din Baker Street" (datorită birourilor din Baker Street, Londra) şi „Ministerul Războiului Neonorabil."

În martie 1944, la doar 23 de ani, Marcel a fost paraşutat în Franţa cu un radio portabil şi misiunea de a pune bazele unei reţele de rezistenţă în regiunea Chalon-sur-Saone din estul ţării, ca parte din planul lui Churchill de-a „incendia Europa."

Pe parcursul misiunilor sale ca agent SOE, Marcel a comis numeroase acte de sabotaj şi atacuri, inclusiv bombardarea unor convoaie naziste, a unor poduri şi injectarea cablurilor telegrafice cu acid sulfuric. VICE i-a luat un interviu săptămâna trecută, la domiciliul său.

VICE: Cum ai ajuns să lucraţi în Armata Secretă a lui Churchill?
Marcel Jaurant-Singer: M-am născut în suburbia pariziană Neuilly-sur-Seine şi mi-am petrecut întreaga tinereţe în Auteuil, în cel de-al 16-lea arondisment al Parisului. Tatăl meu era broker. Pentru el, dacă nu intrai la Politehnică (cea mai prestigioasă facultate din Franţa), însemna că ţi-ai ratat viaţa.

Am împlinit 18 ani în 1939 şi patriotismul cu care crescusem m-a făcut, în mod firesc, să mă alătur Rezistenţei. Trebuia să facem ceva ca să scăpăm de Hitler. Am început ca mesager al rezistenţei în Lyon, iar oamenii ăia au spus că aş fi mai util, dacă m-aş antrena în Marea Britanie. În 1943, am hotărăt să plec în Londra.

Cum ai ajuns în Londra?
A trebuit să traversez Pirineii pe jos, apoi să merg până-n Spania ca să iau un avion din Gibraltar până-n Londra. Dar prima călătorie a fost un rateu, pentru că poliţia mi-a arestat ghidul în Perpignan, sudul Franţei. Eu am fugit pe străzile oraşului împreună cu ceilalţi membri ai Rezistenţei. A doua oară a funcţionat, dar a trebuit să purtăm espadrile (o incălţăminte cu talpă de rafie) ca să nu facem zgomot.

Ce s-a întâmplat când ai ajuns în Londra?
Am mers la şcoala Patriotic (clădirea în care interogatorii MI5 intervievau imigranţi noi în timpul celui de-al Doilea Război Mondia) şi am fost interogat timp de 48 de ore. Apoi, m-au dus la sediul secţiunii franceze al SOE, unde se aflau francezi, britanici, canadieni şi americani. Toţi vorbeau franceză. Colonelul Buckmaster ne-a întâmpinat, iar apoi ne-a trimis într-o misiune de antrenament. Am petrecut aproape trei luni în Scoţia, unde ne-am antrenat şi-am învâţat cum să tragem cu arma şi cum să folosim explozibili. Nu eram prea atletic, era greu de imaginat ce căutam acolo. O dată mi-au cerut să sar dintr-un copac pe o funie şi le-am spus, „N-am venit aici să-mi rup oasele." Lucrurile stăteau destul de lejer: după ce mă târam prin noroi, mi se dădea voie să fac o baie. Ne-am dus în Manchester ca să ne antrenăm în săriturile cu paraşuta şi, după cinci sărituri, m-au trimis la şcoala de radio, lângă Londra, pentru trei luni. Acolo mi-am petrecut Crăciunul în 1943.

Cum te-ai întors în Franţa?
Am fost paraşutaţi în Roanne, lângă Lyon, cu mult echipament, în noaptea zilei de 2 martie, 1944. Era ora unu dimineaţa şi pământul era acoperit de zăpadă. Era un ger năprasnic. Întotdeauna îmi fusese frică de săriturile cu paraşuta, dar nu şi-n ziua aia. Eu şi partenerul meu, Jean-Marie Regnier, am fost întâmpinaţi de şeful reţelei „Acolyte."Toate reţelele şi toţi şefii lor aveau nume de cod, inspirate iniţial din botanică, după care din alte ocupaţii. Reţeaua creată de noi se numea „Mason." Ăsta era şi numele de cod al şefului nostru, partenerul meu Jean-Marie Regnier. Numele lui de agent era „Porthos." Eu eram agent „Flavian", iar numele meu de cod era „acţionarul", probabil după meseria tatălui meu…

A doua zi, după ce-am sosit, am mers la Lyon. Porthos s-a dus la Chalon-sur-Saone şi m-am întâlnit cu el acolo trei zile mai târziu. Acolo, mi s-a făcut cunoştinţă cu un viticultor care m-a prezentat prietenilor săi drept negustor de vinuri, chiar dacă n-aveam niciun pic de experienţă în domeniu. Nu a fost uşor. Mai târziu, m-am dus până-n podul casei ca să transmit primul meu mesaj, dar vecinul a auzit zgomotul radioului, aşa că în final a trebuit să lucrez din cramă.

Ce fel de lucruri ţi s-a spus să faci?
Aveam să primesc instrucţiuni din Londra şi să trimit înapoi informaţii în legătură cu ceea ce făceam şi de ce-aveam nevoie noi şi celălalte grupuri de rezistenţă. Am organizat desantări care necesitau coordonate geografice. Am pus bazele unor staţii radio în jurul regiunii. Cei care le ascundeau riscau să fie executaţi sau să li se dea foc la casă. Erau de încredere.

Unul dintre ei era inginer, un tip grozav care a făcut nişte bombe plate, de 0.5 centimetri grosime, care puteau fi ascunse sub bălegar, şi alte bombe, de mărimea unui deget, care puteau fi lansate cu sarbacana. Cred că era cam ciudăţel tipul. Săpase un tunel de aprope 150 de metri din atelierul lui până-n curte.

Ai mai comis şi alte acte de sabotaj?
Inginerul ăsta şi cu mine am reuşit să distrugem cabluri de comunicaţie de 30 de metri, prin injectarea lor cu acid sulfuric. Am aruncat în aer şi un pod. Era foarte simplu: puneai explozibilul şi totul sărea în aer. Ajutam inginerul şi trimiteam înformaţii la Londra. Vezi tu, e mult mai simplu decât pare. N-am senzaţia că am făcut ceva excepţional, nici măcar unic. Totul s-a întâmplat progresiv şi-am făcut ce trebuia.

Ai luptat împotriva armatei germane?
În perioada aia, armata germană din Chalon-sur-Saone era compusă dintr-o grămadă de austrieci bătrâni. Nu merita să-ţi pierzi timpul cu ei. Când au început să se retragă, după ce Aliaţii au debarcat şi înainte ca regiunea să fie eliberată, pe la mijlocul lui septembrie 1944, foloseam nişte bombe micuţe pentru a arunca în aer camioanele germane pe autostradă. Cred c-am distrus cel puţin o duzină.

Dintre cei care te-au ajutat, a dat cineva de bucluc?
O dată au fost arestate două surori. Aveam o staţie radio în fiecare dintre casele lor. Au fost deportate, dar s-au întors înapoi amândouă. Una dintre ele a fost dată-n gât din cauza unei bătăi pe-o moştenire. În ziua aia au găsit una dintre jachetele mele, dar n-au găsit niciodată radioul. Am putut să fug până-n sudul regiunii. Dar mă cautau, ştiau că un „radio" se afla în libertate.

Crezi că ai fost norocos?
Nu cred, ci ştiu asta. Acolo, nimeni nu-mi ştia numele adevărat, nici măcar numele de cod, „Flavian Acţionarul." Toată lumea mă ştia drept „Armand." Oamenii din zonă nu mi-au îngreunat situaţia.

De fapt, ceva bizar mi s-a întâmplat. Pe 6 iunie 1944, ziua în care au debarcat Aliaţii, eram în oraşul principal şi localnicilor le-a venit o idee nebună. La cinci dimineaţa, unul dintre ei a venit la mine şi mi-a spus, „Armand, oamenii te aşteaptă în piaţă." Cineva se pare că decretase o mobilizare generală şi toţi bărbaţii se adunaseră în piaţă şi-mi aşteptau ordinele. Pe 6 iunie, m-am trezit în fruntea unui pluton de 350 de bărbaţi şi…eram pe cont propriu! I-am dus în pădure şi i-am întrebat pe cei din Londra ce-ar trebui să fac. Ei mi-au răspuns: „Eşti pe cont propriu, acum."

Am trimis o echipă de cercetaşi să se întâlnească cu unul dintre grupurile de rezistenţă. Dar unul dintre cercetaşi a tras din greşeală cu arma după ce s-a împiedicat de-o piatră şi s-a rănit pe sine şi-un alt coleg. Germanii au venit, i-au capturat pe toţi, au luat şi câţiva civili care n-aveau nicio legătură cu nimeni şi i-au executat pe toţi. Doisprezece oameni în total. Aşa că i-am trimis pe toţi ceilalţi acasă.

Cum e să iei parte la un război în altă postură decât cea de soldat?
Întotdeauna am fost în nişte situaţii în care am putut lua decizii proprii în legătură cu ce urma să fac, cum să o fac şi când să o fac. Asta a fost natura angajamentului meu: să fiu stăpânul propriului meu război. N-am vrut să fiu o rotiţă într-o maşinărie uriaşă. Am dus un război confortabil.

Traducere: Alice Yehia

Urmărește VICE România pe Facebook.

Citeşte mai multe despre spioni:
Spion în România: Mi-am băgat mâinile, nasul şi picioarele în gunoaiele instituţiilor Toate scenariile pe care spionul Robert Turcescu n-a apucat să le spovedească Povestea cavalerului fără cap care bântuie România