„Iubesc pastilele pentru că sunt simple şi iconice”

Prima mea pastilă e o rubrică unde diverşi scriitori şi redactori ne spun cum a fost prima dată când au băgat un pill. Clive Martin a dat startul seriei în stil proustian, după el urmează Joe Bish: un cinic care scrie la VICE, The Guardian şi mai multe publicaţii pe muzică.

Iubesc pastilele. Nu le iau des, dar sunt drogul meu recreaţional favorit. Sunt ca o cina scumpă, un fel de sărbătoare după ce-ai băgat toată luna iarbă, cocaină sau MDMA. Iubesc pastilele pentru că sunt simple şi iconice. Poţi să le iei cătinel: bagă un sfert, vezi cum te simţi, oricum o să dai pe gât restul când începi să simţi fiori. Chiar şi acum simt cum îmi transpiră palemele şi mi se încordează maxilarul. Nu dau drumul la sticla de apă în timp ce scriu asta.

Prima mea experienţă pe pastile a fost una tipică de snob alb. Şi nu vorbesc aici de ţăranii ăia cocalari care leşină pe masa de la Mc, vorbesc de genul ăla de praf în care te gândeşti la top 23 clase de Yoga pentru protestetari pe care poţi să le iei. Eram în practică la o revistă de muzică şi a trebuit să merg cu serviciul la Glastonbury în 2011. Băgam numai verde în perioada aia, aşa că mi-am dat toţi banii pe nişte Amnesia Haze şi mi-am îndesat-o în bagaj. Aşa am devenit dealerul pentru toată redacţia care era la faţa locului. Trebuia să lucrez şi eu, dar pur şi simplu mi-am băgat pula şi m-am prăjit.

Ca orice mega-festival, atmosfera era incredibil de şmecheră. Pentru că revista la care lucram făcea recenzie la eveniment, redactorii au primit rulote în zona de parcare a jurnaliştilor şi deşi a trebuit să dorm în pat cu alt practicant, de parcă eram într-o tabără din şcoala generală, tot am stat mai bine ca 95% dintre fraierii de acolo. Mi-amintesc cum treceam pe lângă budele ecologice care musteau a amoniac şi a fecale putrede şi mă uitam şocat la ăia care-şi puneau cortul chiar lângă ele. Îşi ţineau feţele acoperite ca să poată să bea. Mi se părea incredibil că unii oameni ar da bani ca să miroasă urina altora.

Singurele beneficii reale la salariile sinistre din jurnalismul pe muzică erau mocangelile, inclusiv experienţele de genul ăsta. Nu-mi păsa de trupe. Nu prea aveam nimic care să mă ungă pe suflet acolo, dar voiam să-l văd pe solistul Morrisey cum stă pe scena în formă de piramidă. Mă gândeam că măcar ar fi amuzant. Credeam că va lua la pulă altă trupă, sau festivalul în sine sau ceva de genul ăsta. Tipul e o jigodie perfectă.

Amica mea de la muncă, care se ferea destul de mult de chestii dubioase a venit la mine cu o pastilă înainte de concertul lui. „Vrei un pill?” m-a întrebat. Am fost de acord. Fără să bagi o pastilă sau nişte MDMA nu am cum să-ţi descriu cum e prima oară. Poţi să discuţi cu oameni care ştiu cum e şi o să râzi de-ţi sar dinţii, dar o să-ţi spună că e ca sexul: ştii ce vine, dar tot nu eşti aşa sigur. Am dat-o pe gât, am clătit-o cu nişte bere trezită şi am aşteptat să se întâmple magia.

Joe Bish, stânga, şi probabil tipul care i-a dat pastila.

Nu era prea mult lume, iar Morrissey şi trupa lui de beţivani au urcat pe scenă şi-au cântat „Every Day is Like Sunday” şi alte melodii de la The Smiths. A spus c-o să se grăbească că ştie c-am „venit doar să-l vedem pe Bono.” De aici am simţit-o. Un val ameţitor de euforie m-a cuprins de la degetele de la picioare până-n creştetul capului. Toţi cei din jurul meu se ţineau de mâini. Am întrebat cu ochii mari: „Cât au costat asta? De unde ai luat-o?”  Erau nişte întrebări complet neimportante la care uitam răspunsurile imediat cum le primeam. Am spus că „n-am mai fost atât de fericit în viaţa mea.”  Dar n-am stat mult la Morrissey. Aveam treabă. Trebuia să iau un interviu în 15 minute şi trebuia să ajung cumva acolo. Am plecat din mulţime şi m-am dus vesel în culise.

După ce-am trecut prin locul în care haleau artiştii, m-am întâlnit cu vedeta pop din Peckham, Katy B. I-am spus că-l ştie pe frati-miu. „Pe bune?" „Da, e Steve”. Mi se încleştase maxilarul. Dinţii mei se luptau în gură. „Dumnezeule, eşti fratele lui Steve! Mamă” mi-a spus înainte să-l cheme pe producătorul Geeneus de la Rinse FM şi să-i spună „Uite-l pe fratele lu' Steve!” A dat din cap şi i-am răspuns la fel. Mi-am scos camera video. Interviul era ca pula. Trebuia să pun vreo cinci întrebări tuturor participanţilor: cum ţi se pare aici, care a fost cea mai tare fază etc. Ultima întrebare era „Cum dormi aici?” Se gândea la asta. Eu aveam pupilele dilatate. Eram spart rău.

„Ei bine, eu dorm goală”. Ea a râs. Eu m-am hlizit ca un dement. Serotonina se scurgea din craniul meu şi plutea în aer, Katy B îmi spunea cum doarme-n curul gol, soarele ardea şi nici măcar n-am simţit un iz din pişatul zecilor de mii de oameni de acolo. Viaţa era mişto. M-am plimbat până mi-a trecut buzz-ul. Din filme credeam c-o să pic brutal din trip şi o să vreau să mă sinucid, aşa c-am băgat repede un joint. Evident, n-am ieşit din trip.  Deşi aveam doar 18 ani, mi s-a părut c-a făcut iarba al naibii de gustoasă.

Ştiu că e târziu să bagi prima pastilă la 18 ani, dar abia aştept comentarii de la oameni care-mi spun cât de bune erau pastilele pe vremuri şi cât am pierdut. Ştiu că oraşul Glastonbury e un clişeu pentru primele experienţe cu droguril din UK, iar faptul c-am mers moca şi-am dormit pe un pat real nu-mi câştigă respectul nimănui. Dar te întreb asta: Nu ar trebui ca experienţele noastre colective ca pastilaţi, ca iubitori ai dragostei şi ale conversaţiilor care nu duc nicăieri să te ajute să treci peste faptul că eu am băgat prima dată pill ca ultimul snob? Între Morrissey, festivalul de la Glastonbury, accesul în spatele scenei şi petrecerile din caravanele media, cred că trebuia Katy B să-mi ia interviu mie. Dar nu contează. Mai fericit ca atunci nu fusesem niciodată şi ce-i trist e că s-ar putea să nici nu mai fiu vreodată.

Traducere: Mihai Popescu

Vezi și:
Oamenii habar nu au cum să se sinucidă
Am o super idee de pastilă sexuală pentru femei
Am făcut exstasy fake cu băieții fumători de meth din Indonezia