JURNAL. 16 decembrie 1989, Timișoara. Așa a început sfârșitul

FYI.

This story is over 5 years old.

25 de ani de la Revoluție

JURNAL. 16 decembrie 1989, Timișoara. Așa a început sfârșitul

Nu am pretenția de a constitui un material-izvor de istorie. Sunt notițele mele, pe zile, ca ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 să nu fie uitat.

La Revoluție, Florin Arhire avea 18 ani, era rocker și lucra ca electrician necalificat în Timișoara. Jurnalul său, scris de mână în primele luni din 1990 pe 35 de foi, care din păcate n-au fost tratate ca un artefact, a fost transcris pe calculator aproape zece ani mai târziu. L-am citit și am trăit cu el emoțiile primelor scandări și groaza primilor morți, între 16 și 22 decembrie 1989, dar nu mi-a dat voie să-l numesc revoluționar: „Celor care au primit această titulatură le-a fost cumpărată tăcerea prin legea care le oferă avantaje bănești, iar ei acum ies în stradă doar pentru astea.Uită că au reușit datorită piețelor pline de oameni".La 25 de ani de la revoluție, Florin este jurist, activist în campania Salvați Roșia Montană și artist plastic, când îi permite timpul.Cele trăite atunci i se par „un soi de act neîntrerupt, un fel de construcție neterminată". Totuși jurnalul său rămâne ca o transmisiune în direct de la protestele Uniți Salvăm, numai că aici se izbește în asfalt cu oameni, nu cu pet-uri. (Ioana Moldoveanu)

Publicitate

Nu sunt revoluționar. Oricum, nu „cu acte". Nu am nici veleități de scriitor, dar evenimentele recente mă determină să încep un jurnal. Să pun pe hârtie o imagine a ceea ce am trăit în ultimele zile pe străzile Timișoarei. Nu am pretenția de a constitui un material-izvor de istorie. Sunt notițele mele, pe zile, ca ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989, prin prisma unui electrician necalificat al ICRAL-ului, să nu fie uitat.

Până atunci, România mea era o țară în care îngrădirea drepturilor, frigul, foametea, teama, suspiciunile, partidul unic, cartelarea alimentelor, televiziunea de două ore pe zi și alte orori constituiau o rutină zilnică. Lipsa pașapoartelor, a demnității umane, a sentimentului național, a inițiativelor în domeniul privat și a accesului la informare erau omniprezente. Mult prea amar ar fi gustul, dacă peste 15, 25 sau 50 de ani, cele petrecute aici ar fi uitate. Sau dacă, întrebați pe stradă, oamenii ar da din umeri când ar veni vorba de Revoluție, de faptul că oameni nevinovați au murit cerând lucruri firești: democrație, alegeri libere, un trai mai bun, libertate de mișcare și de gândire, progres și lipsa cenzurii de orice fel.

Generațiile viitoare vor învăța în școală despre lucrurile astea, dar se vor menționa doar anumite aspecte, după voința celor care decid în această problemă. Sigur vor apărea și impostori care-și vor aroga merite, unii care vor invoca participarea lor și vor aduce mărturii adevarate sau contrafacute. Dar eu aștern varianta mea. Nu ca s-o public vreodată. Ci pentru că, în caz că vor fi unii care să regrete trecutul, neregăsindu-se în avântul început în Decembrie '89 la Timișoara, ar însemna că s-a murit degeaba.

Publicitate

În timp ce Florin era la bunici, în Centru apăreau TAB-urile.

E sâmbată, 16 decembrie, pe la prânz. Primul zvon îl aud de la vărul meu. Dănuţ mi-e ca un frate. Am copilărit împreună, mai ales la bunici unde ne aflăm și acum. Îmi spune: „Ai auzit se întâmplă în Piaţa Maria? S-ar fi adunat multă lume, pentru a-l apăra pe unul (preotul Laszlo Tokes), aflat sub stare de arest la domiciliu." (De abia prin ianuarie 90 aveam să aflu că, de fapt, era vorba de o evacuare silită.)

Pe moment, bătăile inimii mi se accelerează, dar apoi totul reintră în rutină. Seara, pe la cinci, îmi vizitez prietenii, pe Mișa şi Amala, ambii rockeri studenți la medicină, el iugoslav, ea arădeancă. A doua zi, el trebuie să pleace acasă, așa că stăm la vorbă, ascultăm muzică (marea pasiune ce ne reunește), Amala face pizza şi mai încolo, la sârbi, la televizor, va fi un film fain, „de sâmbătă seara". Deja uitasem ce mi-a spus Dănuț, când trece pe-acolo un coleg de-al lor, care povestește că, în centrul oraşului, lumea manifestă, scandează, iar totul se aude până în zona complexului studenţesc, asemeni „vacarmului unui stadion când se anulează pe nedrept un gol".

Ne înghesuim toți la geam, dar nu se aude nimic. Ne privim miraţi: să fie adevărat? Să fie o provocare? Deși îmi amintesc de cele aflate de la Dan, tot nu găsesc evenimentele plauzibile. Sau nu cutez încă să le accept. Disecăm, discutăm și analizăm verosimilitatea unor asemenea ştiri, posibilităţile, şansele de reuşită și speranța că am putea urma statelor din pactul de la Varşovia. Încercăm să înţelegem. Până ajunge și Miță la noi, prietenul politehnist, starea noastră de nedumerire şi nelinişte creşte, la fel și vacarmul care acum se face auzit la 20-25 de metri de noi, adică la Consiliul Judeţean de Partid (CJP).

Publicitate

Închid televizorul și sar la geam să aud ce se strigă: „Jos Ceaușescu!" Oare este cu putință? Aud bine? Mi se ridică părul pe mâini, ca atunci când scârțâi cu creta pe tablă. Trebuie să ies afară, să văd ce se întâmplă. Miță și Amala încearcă să ne oprească, dar eu și Mișa ne îmbrăcăm în fugă. Ne oprește șeful de cămin, la poartă. Nu suntem singurii care vrem afară, mai sunt și alți studenți străini și tocmai statutul ăsta îi împiedică să iasă. Reuşim totuși să vedem prin uşa de la intrare o masă imensă de oameni, care scandează hotărât.

Apar trei ARO-uri, pentru arestări. Un miliţian trage puternic o fată de păr, ea cade, iar el și încă un coleg o lovesc cu bocancii: în abdomen, în spate și în cap.

Fugim la un geam de pe coridorul căminului, care dădea spre CJP. Trupe (probabil adăpostite în prealabil în curte sau în clădire), pompieri (sau doar soldaţi simpli, greu de spus) şi miliţieni lovesc sau împroșcă cu apă demonstranţii ajunși în spatele clădirii. Lumea îi huiduie, îi fluieră, cei care mai au putere scandează, iar noi privim neputincioși, tăcuți și uimiți, de la fereastră.

Se sparg câteva geamuri. Apar trei ARO-uri, pentru arestări. Un miliţian trage puternic o fată de păr, ea cade, iar el și încă un coleg o lovesc cu bocancii: în abdomen, în spate și în cap. Tot de păr, o târâie cinci metri până la dubă. O ridică şi o aruncă înauntru. Rămânem muţi.

În cameră, Amala şi Miţă dârdâie de frică. Le povestim șocați ce s-a întâmplat. Ei sunt consternaţi doar când își închipuie bocancii miliţianului în faţa fetei, da' păi noi că am văzut asta. Ne dau la toţi lacrimile. Începe filmul la televizor, dar nu ne mai interesează. Suntem supăraţi că nu l-am înfruntat pe şeful de cămin şi nu am ieşit şi noi acolo unde era nevoie. Sunt convins că un numar mare de oameni sporeşte şansa de reuşită. Fumez țigară de la țigară. E tensiunea unor trăiri nemaiîntâlnite în Republica Socialistă România.

Publicitate

Şi în troleu, spre casă, se simte tensiune: pentru prima dată în viața mea e linişte, nimeni nu scoate un cuvânt. Acasă, părinții și sora mea dorm. Deschid televizorul cu sonorul la minim, să mai prind din filmul de la sârbi. Chiar şi după cele văzute, nu pot prefigura la ora asta o amploare a manifestaţiilor, o finalitate, un rezultat de vis. S-au făcut arestări, ce mai - e gata! Ăştia-s tari, e greu să le faci faţă. E chiar imposibil de conceput aşa ceva.

Las buletinul acasă. Dacă sunt arestat în noaptea asta, nu voi fi identificat.

Dar, în jur de ora zece aud iar iureș. Pe strada mea! Incredibil! Un grup de vreo trei, patru sute de manifestanţi strigă „Jos Ceaușescu!", „Jos dictatorul!", „Libertate!" și „Români veniți cu noi!" Mă apucă o stare din aia când nu mai ai stare. Nu mai pot sta pe scaun, vreau să mă îmbrac, nu ştiu cu ce, pun pe mine doar o scurtă de blugi, deși e decembrie, ce altceva iau, bani? ţigări? o brichetă, două?, ar fi bine să am buletinul la mine? Îl las acasă. Dacă sunt arestat în noaptea asta sau cine ştie ce altceva pățesc, nu voi fi identificat. Aprind o ţigară Bucegi şi-mi dau lacrimile: deci se poate! Sunt plin de speranță. Trebuie să fiu cu ei, au nevoie de mine. Îmi fac cruce şi ies.

Pe stradă, linişte. La geamuri, lumini puţine. Nici urmă a vacarmului de acum zece minute. Dar în urechi am acel sacadat „Li-ber-ta-te!" Îmi dă putere şi în acelaşi timp fiori. Deduc că direcţia este Centru, acolo trebuie să se întâmple lucruri mari. Pornesc în pas alert, pe un drum întortocheat, de frică să nu fiu prins singur la ora asta pe străzi. Mă sperii de o Dacie 1310 albă, care trece pe lângă mine într-o viteză de care n-am mai văzut pe străzile Timișoarei.

Aproape de Centru, dau de primele grupuri de oameni, studenţi, copii de 14-15 ani, femei singure și familii întregi. Toți merg apăsat, hotărât. De abia în faţa Muzeului Banatului îmi dau seama de amploarea manifestaţiei, oamenii curg continuu, în număr mare. Între Capitol şi Consiliul Municipal, un cordon de brigăzi anti-tero cu scuturi, căşti şi bastoane obturează accesul spre CJP. E prima dată când văd miliţieni echipaţi așa. Stau unul lângă altul, paşnici, alături de două Dacii cu civili. Nu lovesc scuturile cu bastoanele, dar chiar şi aşa, numai prezenţa lor constituie un act de violenţă. Câţiva manifestanţi îi încearcă de la considerabilă distanţă, scandează spre ei.

Pe treptele Catedralei, unde e plin de manifestanţi tăcuți, mă întâlnesc cu un coleg de lucru. Îmi spune: „Ce sâmbătă liberă minunată avem, în sfârşit am erupt!" „Care sâmbătă, e deja duminică, 17 decembrie", îi răspund.

Citește și ce s-a întâmplat și în celelalte zile:
JURNAL. 17 decembrie 1989. Primii morți la Timișoara JURNAL.18 decembrie 1989. Fața la pământ și mâinile la ceafă JURNAL. 19 decembrie 1989, Timișoara. Să plătești cu viața e mult prea scump! JURNAL. 20 decembrie 1989. Azi în Timișoara, mâine-n toată țara JURNAL. 21 decembrie 1989. Timișoara, oraș liber JURNAL. 22 decembrie 1989. Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!

Mai citește despre Timișoara:
Toma Carnagiu ne-a făcut un Timișoara VICE-mix Pogo patriotic prin fabrici dezafectate din Timișoara Piese de gherilă din trecutul Timișoarei de la Implant pentru refuz