timisoara, revolutie, 1989, ceausescu
Fotografie de Constantin Duma

FYI.

This story is over 5 years old.

25 de ani de la Revoluție

JURNAL. 17 decembrie 1989. Primii morți la Timișoara

Mulţi se pișă pentru prima oară pe un înscris „Trăiască Partidul Comunist Român."

Prima zi a trecut pe neobservate, dar timpul nu mai are importanţă și orele alunecă ca peştele printre degete. Mulțimea scandează: „Jos tiranul", „Jos Ceaușescu", „Vrem mâncare la copii!" Se cântă Hora Unirii și Deșteaptă-te române. Tot centrul și străzile adiacente sunt luminate, un lucru neobișnuit pentru Timișoara. Se simte euforia, dar haosul încă domnește.

Aici, pe treptele Catedralei, apar primele semne de organizare. Cineva vorbește mulțimii: „Gata, ajunge! Dacă va fi nevoie, vom sta aici oricât! Nemişcaţi, vom scanda paşnic, ne vom cere drepturile, până când se va întreprinde ceva. Important este să fim cât mai mulţi. Şi să nu ne despărţim orice ar fi. Comuniştii şi miliţienii sigur vor riposta, vor încerca să ne dezbine. Totul e să rezistăm la provocările lor. Altfel există riscul ca forţele de ordine să ne hărţuiască, să ne aresteze şi totul să eşueze…" Strigăte de aprobare şi bucurie.

Publicitate

Cel care vorbește este chiar Papi, un smecheraș student repetent la Mecanică pentru al nu știu câtelea an. Întotdeuna mi s-a părut dubios, subiectele lui de discuţie erau mereu „gagicile" și chefurile. Dar acum are curaj, nu glumă, şi mai e şi coerent. În zilele următoare se va afla printre vorbitorii de la Consiliul Judeţean de Partid şi de la Operă, din partea noului înființat Front Democratic Român.

În mulțime, aflu de la doi foști colegi de liceu că Tibi Kovacz, un tip de 20 de ani, modest și calm, care muncea ca mecanic, a ținut ieri un discurs în Piaţa Maria, în staţia de tramvai, după ce oamenii au blocat trenul protestând acolo împotriva evacuării unui pastor, Laszlo Tokes. Pentru prima dată aud și traseele manifestaţiilor: sunt prin tot oraşul.

Mulţi se pișă pentru prima oară pe un înscris „Trăiască Partidul Comunist Român."

Între timp, pe treptele Catedralei, se face un plan. Se simte dezorganizarea: unii vor să rămânem nedespărţiţi în Centru, să paralizăm activitatea zilelor următoare; așa vom fi greu de stăpânit și forțele de ordine nu ne vor putea sparge. Iar duminică, când lumea va ieși în centru, la promenadă, va lua cunoştinţă de manifestaţie. Alţii vor să manifestăm continuu prin tot oraşul, ca să adunăm forțe noi. Ceea ce și facem. Ultimele vorbe pe care le aud sunt de la Papi: „Orice s-ar întâmpla, de dimineață sau seara, ne reîntâlnim toți la Catedrală".

O iau cu grupul spre cartierul Circumvaluțiunii, unde nu se manifestase până atunci, iar în dreptul relicvei de Luna-Park ne oprim să rupem niște lozinci ceauşiste din placaj. Aplauze! În dreptul viaductului facem același lucru, în timp ce toată lumea strigă: „Jos cu ele!" Una se încăpățânează să pice, o îndoim, tragem de ea, iar când cade, se aud urale puternice. Ca un fel de răbufnire și de ușurare, mulţi se pișă pentru prima oară pe un înscris „Trăiască Partidul Comunist Român".

Publicitate

Sunt întrerupți de ţipete disperate. O Dacie albă, cu cel puţin 90 de kilometri la oră, își face loc prin mulţime, în zig-zag. Trece la un un metru de coapsa mea. Câţiva bolovani găsiţi pe caldarâm şi bine plasaţi încearcă să-l pedepsească pe nemernic. Incidentul dă grupului un elan şi mai mare. Furia se îndreaptă pe o cameră de supraveghere video care tronează în vârful unui stâlp. Lumea urlă: „Jos cenzura!" Dotat cu îndrăzneală şi cu o rangă, un tip se suie hotărât și rezolvă problema.

Din depărtare primim primele semnale luminoase, ideea noastră prinde efect și suport popular. Scandările „Români veniți cu noi" sau „Deșteaptă-te române" aduc forţe noi, care ne îngroaşă rândurile. Dar la intersecția următoare, lângă Fabrica de lapte, şase faruri ne luminează ameninţător, pe fază lungă.

jurnal-17-decembrie-1989-primii-morti-la-timisoara-554-body-image-1418746877

Parcul Central. Fotografie de Constantin Duma

Trei DAC-uri sunt postate chiar pe trecerea de pietoni și obturează accesul complet. Grupul ezită, încetinește viteza și înaintează cu prudență. Dar pe măsură ce ne apropiem, realizăm că mașinile sunt ale armatei. Nu sunt mulți soldați. Brusc apar lozincile „Armata e cu noi" sau „Şi voi sunteți români", care în minţile nostre sunt de fapt întrebări. Dar ne lasă să trecem! Nu se opun! Fantastic! Îi aplaudăm bucuroși.

Coloana are deja o mie de oameni. Euforia şi optimismul cresc odată cu numărul celor care coboară din scările de bloc să ni se alăture. Mă întâlnesc Dan Dincă, fost coleg de liceu, un tip inventiv, la care mergeam să ascultam muzică, pentru că avea cele mai tari boxe, home made, chiar de el. Purta mereu o geacă militară Parker (n.r. - un brand american hipsteresc pentru vremea aia). O are pe el și-acum. Ne îmbrățișăm și împărtășim senzații. Poveștile lui îmi confirmă ipoteza că scânteia s-a iscat în Piața Maria, la pastorul Tokes, care este păzit încă de joi de o serie de enoriași.

Publicitate

Când ajungem pe Aleea Merişor colţ cu strada Stelelor, suntem cam două mii de oameni, care avem parte de o ambuscadă - ne reîntâlnim cu uniformele. Nu pot să zic ce culoare au, chiar dacă mă aflu cu Dan în primele rânduri, alături de „grupul de avangardă". E greu de spus dacă din cauza unor bastoane, lemne sau pietre aruncate de noi sau de ei, cert e că, brusc, tot grupul o rupe la fugă, face cale întoarsă, cuprins de o panică grozavă. „Nu plecăm! Nu plecăm!" răsună tardiv, pentru că lumea se dispersează pâlcuri-pâlcuri printre blocuri. Din om în om se transmite că ne reunim în piaţa Operei.

Dar până acolo, la Piaţa 700, dacă mai suntem cinci sute de persoane. La unul dintre colţuri se află soldaţi… în poziţie de tragere! Așa că o luăm înapoi, pe o străduță îngustă, dar după patru, cinci pași, apar în fugă vreo şase soldaţi - suficienţi pentru a ne speria, dezorganiza şi crea o debandadă totală. Batem puternic în retragere. E limpede că forţele de ordine ne blochează accesul spre centru. Căutăm o breșă, dar nu găsim, sunt militari peste tot. Prin portavocea unui ARO de miliţie, care vine în viteză către noi, se aude o voce amplificată. Grupuri, grupuri de oameni dezorientaţi fug de rup pământul, pe unde pot.

Dan strigă la mine din fugă: „Hai la la bunică-mea, înnoptăm acolo." Deja are un avans considerabil. Încerc înnebunit să ţin pasul, pentru că nu ştiu adresa bunicii. Ne tragem sufletul un kilometru mai încolo. Suntem uzi leoarcă, transpiraţi de efort şi de spaimă. Când ne trântim pe scările blocului bunicii, Dan realizează că n-are chei. Noroc cu un vecin de scară şi bun prieten, care le aruncă de la geam. Punem ceasul să sune la zece dimineaţa și ne sculăm a doua zi la prânz.

Publicitate

Câţiva curajoşi înaintează spre tanc. Huiduie şi își dezvelesc piepturile. TAB-ul trece peste ei și peste alți câțiva.

Tiptil, tiptil ne uităm de după jaluzele pe stradă: nimeni. Pace. Vrem să ajungem acasă, așa că ne luăm inima în dinţi şi hai! Pe străzi linişte. Chiar prea linişte. Storuri trase ziua în amiaza mare. În staţia de tramvai, parcă toți ne suspectează, cu priviri iscoditoare. Tot din priviri ne înţelegem și noi să ne ţinem gura. Pe drum, tramvaiul oprește să lase să treacă două autospeciale DAC pline de militari, care merg spre centru. Deci ceva încă se întâmplă. În ciuda calmului aparent, mişcarea noastră nu s-a stins! Când mă dau jos, văd primele vitrine sparte şi multe auto-tunuri de pompieri staţionate. Evităm deocamdată zona zero, adică piața Maria și ajungem fiecare la casele noastre în zig zag, pe străzi lăturalnice.

Mama şi bunicul fac o criză cumplită de nervi. Nu mă cred când le povestesc selectiv aventurile nocturne trăite. „Du-te, măi, de aici şi te culcă! Tu chiar eşti nebun să crezi că aveţi vreo şansă?!" Aiureli, îmi spun. Dar mă culc.

După masă ies din nou în oraș. Cum se lasă seara, oraşul învie. Parcă e sărbătoare, parcă e Învierea. Multă lume, familii cu copii, oameni în vârstă, tineri, adolescenți singuri sau în grupuri merg spre centru. Dar de-acolo se aud rafale. Încerc trei căi să ajung acolo, dar cordoane de soldați și scutieri blochează drumurile. Ici colo printre ei sunt civili în paltoane lungi și negre, din piele. Discret, îmi indică să ocolesc.

Publicitate
jurnal-17-decembrie-1989-primii-morti-la-timisoara-554-body-image-1418746908

Complexul studențesc. Fotografie de Constantin Duma

Găsesc o cale de acces pe Bulevadul Mihai Viteazul. Privesc mut de la depărtare. Magazinele nu mai au vitrine. Lumea e strânsă pe treptele Catedralei și scandează, fluieră şi huiduie cordoanele de soldaţi și de miliţieni. Apar niște flăcări. Cineva aruncă un cocktail Molotov într-un tun de apă, care ia foc. Scutierii antitero trag rafale. Din turela unui TAB, un ofițer somează la megafon lumea să se ducă acasă. Câţiva curajoşi înaintează spre tanc. Huiduie şi își dezvelesc piepturile. TAB-ul trece peste ei și peste alți câțiva și se duce mai departe. Iarăşi rafale de AKM. În reprize. Ba în sus, ba în plan orizontal. Se moare! Mor oameni! Împușcați de alți români! Scutierii împart în continuare bastoane. Lovesc odios. Tineri cară răniţi în spate, unii poate chiar morţi. Simt asta după strigătele disperate ale celor din jur. Unele urlete sunt ale răniților. E prea periculos să mai stau. Mă duc cu marea majoritate, spre singura arteră lăsată neobturată de forţele de represiune, spre piaţa Bălcescu. Dacă trag acum, iese carnagiu.

Dar scap. Și mă întâlnesc cu Tibi Kovacs, tipul timid care a ținut ieri un discurs în Piața Maria. Este cu Zoli, un student pletos cu cărarea impecabilă, și cu Lili, o blondă de 19 ani, studentă, care seamănă cu Cher. Are o garsonieră-atelier, de unde luăm două sticle de vin şi pornim înapoi. În piaţa Bălcescu alimentara și librăria sunt sparte. Cărţile dictatorului rupte, aruncate afară, încă fumegă mocnit, arse trei sferturi. Mă uit la ele și sunt satisfăcut. Doar că mă deranjează cum a răbufnit ura şi furia lumii.

Publicitate

Din două trolee coboară rapid militari, se grupează, iau poziţie de tragere și FOC!

Pe drum înspre casa mea, poștim din vin. E întuneric de-a binelea. Discutăm de reușită, e obligatoriu să credem în ea. Dar la mine în cartier e iureș mare. Tramvaiele și autobuzele stau în drum, alimetara tocmai se sparge. Se răstoarnă galantarele. Pe stradă sunt împrăștiate pungi de zahăr și de făină, sticle de ulei și borcane cu gem sparte. Oamenii își împart şampania și lichiorul. Ni se pare dezgustător. Încercăm să calmăm câțiva, dar riscăm o bătaie zdravănă. Ne uităm stupefiați cum sparg și librăria, care deși are gratii din fier masiv, sunt înlăturate rapid. În stradă se formează un rug enorm cu operele alese, omagiile, rapoartele în coperți roșii și dările de seamă mincinoase și laudative ale dictatorului. Urmează magazinul de stofe, de pantofi, de tricotaje, cofetăria și tutungeria. Oamenii cară, parcă drogați: jucării, geamantane goale sau umplute ad-hoc cu orice pică la mână, baloturi de stofă, pantofi desperecheaţi sau nu. Vecinii mei de cartier sunt nişte oribili vandali!

În faţa liceului Azur, blocate de câteva autobuze, stau şase tancuri cu şenile şi un TAB. Un mucălit de pe stradă ne spune: „Sunt pline de muniţie. Au fost abandonate de soldaţi, plecaţi acum pentru a reveni cu ajutoare". Câţiva temerari încearcă să le îndoaie tabla, să le facă „inofensive". Nimic! Reușesc doar să le spargă rezervoarele de motorină, care se scurge pe toată şoseaua. Prind curaj şi mă sui şi eu pe unul din ele. N-am cum să intru prin turelă în interior, habar n-am cum se deschide drăcia. Se întreabă de oameni care să fi făcut armata la tanchişti, dar nu se găsesc. Aflu eu în schimb două benzi de cartuşiere pentru mitralierele de pe tanc, goale, fără muniţie. Nu reușesc să le demontez. Antena tancului, deși este mai puțin groasă decât un pix, nu reușim s-o urnim. Abandonăm ușor, Lili se duce acasă, iar noi hotărâm să mergem la Zoli.

Dar zăbovim puțin acolo unde troleibuzele realizau baricada, când auzim nişte motoare zgomotoase venind dinspre unitatea militară Giroc. Din două trolee coboară rapid militari, se grupează, iau poziţie de tragere și FOC! Trag în aer câteva rafale și toată mulţimea se împrăştie care pe unde apucă printre blocuri. Mă ţin de Zoli, îl pierdem pe Tibi. E, şi începe tată focul la liber - se trage continuu! Nu cutezăm nici care să ne uităm încotro se trage, fugim să ne adăpostim într-o scară de bloc, unde mai găsim un grup de vreo zece oameni. Stăm acolo aproape o oră, după care ajungem la Zoli acasă.

Este deja 18 decembrie 1989.

Mai citește despre Revoluție:
JURNAL. 16 decembrie 1989, Timișoara. Așa a început sfârșitul JURNAL. 18 decembrie 1989. Fața la pământ și mâinile la ceafă JURNAL. 19 decembrie 1989, Timișoara. Să plătești cu viața e mult prea scump JURNAL. 20 decembrie. Azi în Timișoara, mâine-n toată țara JURNAL. 21 decembrie 1989. Timișoara, oraș liber JURNAL. 22 decembrie 1989. Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!