JURNAL. 18 decembrie 1989, Timișoara. Faţa la pământ şi mâinile la ceafă!

Trebuie să-i liniștesc pe ai mei! Cum ajung la Zoli, sun acasă. Mama, disperată, îmi spune: „Neapărat, mâine, orice ar fi, să mergi la serviciu la prima oră, că sigur vor fi controale de prezență. Să-i rogi frumos pe oamenii ăia să te lase să înnoptezi la ei şi să nu încerci să vii acasă, că încă se mai trage la noi în zonă."

Ne culcăm după vreo două, trei buletine de știri la Europa Liberă, deci mai stăm destul. Ăștia anunţă de fiecare dată: „La următorul buletin venim cu ştiri importante despre evenimente recente din ţară…", ceea ce înseamnă că transpirase ceva. Ne bucurăm, dacă se află „dincolo" e un semn bun, poate primim sprijin extern.

Dimineaţă plouă torenţial, de se rup norii, dar sunt punctual la serviciu, după cum am promis mamei. Într-adevăr se face prezenţa, nu lipseşte nimeni, lucru mai rar. Șeful, tovarăşul Ciup, se retrage în birou, dă nişte telefoane şi apoi pleacă „la centrală", fără să ne lase ordine de serviciu. Stăm vreo trei ore în atelier, timp în care schimbăm timid opinii, până câţiva cu vechime dau tonul de plecare.

Apare o belea: nu mai am ţigări, iar penuria se confirmă cam în tot oraşul. Deh, vandalii sunt de vină, îmi zic. Nu a venit încă salariul, ca să-mi permit să iau ţigări de la arabii de la medicină, aşa că trebuie să găsesc o tutungerie nevandalizată. Trec mai întâi pe acasă, să mă schimb, iar pe drum sunt soldați din cinci în cinci metri, din trupe speciale anti-tero, cu scuturi şi căşti cu vizieră rabatabilă. Civilii care-i însoțesc poartă ostentativ, la vedere, AKM-uri. Prin piața Libertăţii nu pot trece, din cauza cordoanelor de militari care păzesc comandamentul de la Casa Armatei.

Țigări nu găsesc, pentru că ori n-au, ori chioșcurile sunt arse, dar mă întâlnesc cu Zoran, fost coleg de liceu acum student punker la electronică, disperat că fratele lui a dispărut, probabil arestat cu o seară înainte și dus la o unitate militară. Arătă nedormit şi stresat, l-a căutat toată duminica. Insistă să merg cu el la prietena lui, iar apoi mă conduce el până la mine acasă, unde mă așteaptă un schimb contradictoriu de replici.

Tante Marichen, care are în jur de 50 de ani și a trăit toată viața în comunism, îl apără cu fervoare pe Ceauşescu. Sunt mirat, mai ales că știu că, după război, a fost deportată cu familia în zona Deltei Dunării. Nu cedez, insist asupra licăririi de speranţă ce s-ar întrezări mişcării noastre şi a victoriei asupra comunismului în toată Europa lui '89.

Plec iar să caut ţigări și găsesc de abia la al treilea chioșc. Iau două pachete de TOP, altceva nu se găseşte. Din tramvai văd că se lucrează de zor la repunerea gemurilor, la Consiliul Județean. În piaţa Traian Jale, urme de vandalism barbar, magazine sparte, grupuri de securişti civili cu automate AKM la subraţ, chioşcuri arse, chiar și un TAB.

Ajuns acasă, dau niște telefoane. Zoli, cu care am petrecut toată ziua de ieri, mă liniștește, este bine. O sun și pe Amala, cu care am petrecut prima zi a Revoluției. Prietenul ei, Mișa, a ajuns în Iugoslavia cu bine. Ea este acasă, la Arad, dar ezită să-mi spună ce se întâmplă acolo, de teamă că telefoanele sunt ascultate. Înțeleg. S-a înserat. De afară iar se aud împuşcături. Şi izolate, şi rafale. Groaznic. Mama, tata şi sora mea s-au culcat. Eu nu pot. Mă uit la ştiri la sârbi. Nimic încă…

Mă atrage pe balcon ambalatul în continuu al unui motor. Este un camion militar DAC cu parbrizul plan teşit, plin cu soldaţi sau brigăzi anti-tero, blocat la semafor, chiar vizavi de blocul nostru. Un superior își descarcă nervii pe unul care încearcă să repună mașina în funcțiune. He, parcă mă bucur că nu le merge treaba. Militarii rămân pe loc, dar stau în mașină. Nu e țipenie de om. Din când în când mai trece câte-un tramvai. Eu privesc de după perdea… ce-o să se întâmple?

După vreo juma de oră, 15-20 de oameni se adună în faţa intrării blocului meu, stau ce stau, aprind un cocktail Molotov şi îl aruncă spre DAC. Camionul e destul de departe, iar sticla de abia ajunge la jumătatea drumului. Așa că mai pregătesc o sticlă, când o Dacie 1310 derapează în intersecţie și frânează violent. Din ea coboară patru tipi în civil, cu mitraliere. Înjură şi trag în direcţia blocului nostru, spre cei din fața scării, dar și spre alții care fug. O fată cu părul lung şi blond cade jos secerată. Nu-mi dau seama unde au nimerit-o, cert e că rămâne nemişcată. Alţi doi încearcă să intre în scara blocului, dar pesemne e încuiat. Nu-i mai văd, sunt într-un unghi mort, sub terasa scării.

„Grijania mă-tii! Faţa la pământ şi mâinile la ceafă! Regimul vreţi voi să daţi jos, mă? Voi, măăă?" Căzută, fata nu reacţionează. „Asasinilor!" se aude dinspre cei fugiţi. O rafală aduce liniştea până la noi înjurături şi bolboroseli de nedescifrat. Cei de sub terasa scării sunt rapid convinşi să iasă afară, tot prin rafale, care cred că le țintesc picioarele: „ …Mamii voastre - capu' la pământ, măăă! Mâinile la ceafă! Regimul vreţi voi să-l schimbaţi? Vă dăm noi… Dumnezeii mamii voastre!"

Gloanţele găuresc în câteva locuri sticla de la uşa blocului, unul chiar rătăceşte prin dulapurile bucătăriei vecinului de la etajul unu. Militarii îi trag pe cei trei revoluționari în mașină, inclusiv pe fata blondă care nu mai mișcă și dispar așa cum au apărut, în scârțâit de roți. Sunt șocat. Totul a durat aproape zece minute. Ai mei continuă să doarmă, e destul de târziu… Pe străzile Timişoarei se moare, un preţ mare pentru libertate, mult prea mare, mult mult prea mare!

Nu mai pot să dorm. Sunt neliniştit, colind casa în lung şi-n lat și fumez mult. Zdrobit de cele văzute, mă întind într-un final la televizor. La sârbi se anunţă despre mişcarea anti-regim de la Timișoara. Asta mă înviorează întru-câtva. Nu e posibil ca opinia de dincolo să rămână impasibilă! Europa Liberă pare mai informată, dă detalii despre Lazslo Tokes, despre vandalisme şi despre uzul de armă al forţelor de ordine. Amar, mă bucur şi consider asta o mică victorie… Dar cui foloseşte? Preţul e mult prea mare. Astă seară s-a murit chiar în faţa mea.

Adorm în sufragerie, pe muzica rafalelor care nu contenesc până dimineaţa devreme, în diferite părţi ale oraşului.

Citește și celelalte zile din jurnal:
JURNAL. 16 decembrie 1989, Timișoara. Așa a început sfârșitul JURNAL. 17 decembrie 1989. Primii morți la Timișoara JURNAL. 19 decembrie 1989, Timișoara. Să plătești cu viața e mult prea scump! JURNAL. 20 decembrie 1989. Azi în Timișoara, mâine-n toată țara JURNAL. 21 decembrie 1989. Timișoara, oraș liber JURNAL. 22 decembrie 1989. Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!