JURNAL. 20 decembrie 1989. Azi în Timișoara, mâine-n toată țara

La lucru, agitaţie mare: toţi prezenţi, toţi cu ştiri, zvonuri, povestioare, discuţii, dezbateri care mai de care mai aprinse. Primim însă un obiectiv de lucru, suntem patru oameni, dar nu facem mare brânză, din cauza zvonului despre o grevă mare la fabrica Electobanat, unde mergem să vedem despre ce e vorba.

Acolo, puhoi de lume până departe în curtea fabricii, om lângă om, ca sardelele. Sunt emoționat. E prima grevă pe care o trăiesc. E bine că fabricile se urnesc, capătă conştiinţă şi curaj. Doar nu-i vor extermina pe toți, că s-ar strica socotelile producției. Apar vești că nu e singura grevă, sunt mai multe, iar lumea s-a pornit în marş spre centru.

De abia când ajung acolo realizez amploarea mişcării. Sunt enorm, enorm de mulți oameni. La balconul central al Consiliul Județean de Partid apare, incredibil, prim-ministrul Constantin Dăscălescu. E primit cu fluierături şi huiduieli. Disting ceva din ce zice: „…Vom analiza faptele grave petrecute aici, la Timişoara, şi vom lua măsuri." Mai spune ceva de „bune intenţii", dar lumea scandează la unison „Jos Ceaușescu", „Jos Guvernul", iar el părăsește balconul gesticulândfoarte indignat și nervos. Scandările nu suferă pauze.

Dăscălescu reapare cu clica sa la balcon - costume negre şi gulere albe, alături de un tip care are peste haine un soi de cearşaf alb pe care scrie „Libertate". Se prezintă ca muncitor la Uzinele Mecanice Timișoara şi explică că e cu un grup venit la tratative cu primul ministru. Îl aplaud, pare că merită. Numai să nu „cadă la pace" altfel, aspect pe care nu-l puteam controla. Nu am încredere că e din mulțime, poate a fost „convocat" sau adus forţat. Ciudat pare atât omul cât şi echipamentul, pentru că pe stradă nimeni nu-şi poartă cearşafuri pictate. Încearcă şi Dăscălescu, mai diplomat de astă dată: „Oameni buni…", dar doar atât apucă să spună, că lumea îl huiduie cumplit, iar el dispare din nou.

Îi iau locul unii care se prezintă reprezentanţi ai Frontului Democrat Român (FDR), formaţiune constituită pentru „a parlamenta" cu reprezentanţii puterii ceauşiste, pentru reglementarea situaţiei create. Printre altele cer:

• Abdicarea imediată a dictatorului Ceauşescu
• Eliberarea tuturor deţinuţilor şi dizidenţilor politici
• Judecarea publică a celui/celor care au dat ordin să se tragă în manifestanţi
• Libertatea presei, a radioului şi a televiziunii
• Pluralism politic etc.

Este un pas organizatoric important, mult diferit de mişcările cu vandali de acum două zile. Se scandează, se cântă, lumea se bucură, este euforică şi are încredere în ăştia, FDR, deşi Front Popular sau Democrat au avut şi comuniştii pe la război şi tot din muncitori era format. „Elitele muncitoreşti" ar trebui completate cu intelectuali. Oricum, lumea se bucură nespus.

Mă întâlnesc cu toată trupa de la berăria Bănățeana. Ne bucurăm, se împart ţigări, sandvșuri, impresii. Aflu că un prieten a fost arestat de sâmbătă noaptea şi nu se ştie nimic de el. Prietena lui e foarte îngrijorată şi plânge.

Reapar Dăscălescu şi FDR-iştii. Se cere atenţie: „Deţinuţii vor fi eliberaţi, iar cei care au dat ordin de tragere vor fi sancţionaţi!" Bucurie mare - pare un succes ceea ce s-a realizat acolo la discuţii.

Armata pare să fi trecut şi ea de partea noastră - un TAB cu tineri, ofiţeri și femei cocoţaţi pe el staționează în faţa Consiliului. Lumea încearcă să îmbuneze gărzile care păzesc intrarea. Unul, deşi aparent neînduplecat, pare să schiţeze un zâmbet: este pupat de o femeie, care îi strigă că şi el are familie şi este român.

Se ornează cu grafitti soclul Consiliului. Se scrie Libertate – Jos Ceușescu, Jos Guvernul, Jos Comunismul . Oamenii nu contenesc să îngroaşe rândurile, greva a cuprins toate întreprinderile, știu asta pentru că poartă pancarte cu numele fabricilor. Euforia şi speranţele cresc odată cu numărul oamenilor. Acum realizez cu adevărat forţa mulțimii . În ciuda morţilor şi a gloanţelor, tot ce ne trebuie acum e să rămânem uniţi și să manifestăm până se trezesc şi cei din restul ţării. Pentru prima dată se strigă „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara".

Când toate străzile sunt pline ochi, respiri un altfel de aer. Coloana se urneşte spre centru, în Piaţa Operei, unde suntem mulţi, ca sardelele. Oamenii fac adevărate inventare, se strigă şi se confirmă prezenţa pe întreprinderi, lucru care sporește speranţa. Mă reîntâlnesc cu Lili, cu care am petrecut 17 decembrie, care îmi dă niște cârnați la schimb pe țigări. Cârnaţii cu fum de Marlboro au gust bun.

Prin faţa Poştei Mari asistăm la linşarea unui „suspect" care părea securist - avea armă la el; este lovit haotic, iar lumea se îmbulzește să dea. Nu va scăpa prea uşor de furia mulţimii. Oare la ce s-o gândi? Îi surprind o clipă privirea - e speriat de moarte. Îl lăsăm în urmă.

În Piaţa Operei ne stabilim un loc de întâlnire și decidem să stăm acolo până când trebuie. Piața e plină toată şi tot mai vin oameni, în continuu . Se face seară, apoi noapte. Rezistăm eroic, de la balconul Operei ni se vorbeşte întruna.Suntem îmbărbătaţi să rezistăm, să nu plecăm. Am senzaţia că vorbitorii nu sunt aceiaşi cu cei care au negociat cu Dăscălescu la CPJ. Dar răcoarea devine frig, mult mai frig decât de obicei. Suntem în plin decembrie.

Citește și celelalte zile din jurnal:
JURNAL. 16 decembrie 1989, Timișoara. Așa a început sfârșitul JURNAL. 17 decembrie 1989. Primii morți la Timișoara JURNAL. 18 decembrie 1989. Fața la pământ și mâinile la ceafă! JURNAL. 19 decembrie 1989, Timișoara. Să plătești cu viața e mult prea scump JURNAL. 21 decembrie 1989. Timișoara, oraș liber JURNAL. 22 decembrie 1989. Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!