La dracu' cu colegii de apartament de căcat

O casă ar trebui să fie un refugiu. Un loc în care să ne găsim liniștea după o zi îngrozitoare de treburi, alergătură, șefi odioși și bacșișuri obligatorii prin restaurante. În niciun caz nu ne așteptăm ca propria casă să ne facă viața și mai enervantă și complicată.

Și totuși, cei dintre noi care nu-și permit să locuiască singuri pățesc foarte des asta. Locuim cu colegi de apartament care ne complică viața la infinit, murdărindu-ne toate tigăile și lăsând radiatoarele aprinse și geamul deschis – practic aruncând banii pe fereastră.

Pentru dovada acestei probleme și alte atrocități, intrați pe ihatemyroommate.net. Aici, la fiecare câteva ore, câte un utilizator anonim se plânge de nedreptatea situației lui de trai, de obicei la modul atât de disperat încât nu respectă nicio regulă de ortografie sau gramatică. De exemplu: „Aduce necunoscuți urâți cu care se fute și fac gălăgie maximă. Mi-a furat și bateriile de la telecomanda pentru xbox ca să le pună la vibrator și normal că nu pot atinge mizeria aia plină de boli ca să le iau înapoi."

E un site distractiv, dar și deprimant; volumul imens de postări sugerează că inima omenirii e plină de egoism. Oamenii sunt de căcat. Deci de ce insistăm să locuim cu ei?

Această nevoie de a interacționa cu scursurile umanității devine tot mai mare. În 2012, un studiu a dezvăluit că numărul de persoane peste treizeci de ani care caută să împartă o casă cu cineva a crescut cu 600 la sută pe o perioadă de șase luni. Luna trecută, un alt studiu a arătat că numărul tinerilor adulți care locuiesc cu părinții a crescut cu un sfert din 1996 încoace. Acum, mai mult ca niciodată, din cauza crizei economice, oamenii sunt obligați să-și împartă casele cu necunoscuți nesimțiți și enervanți.

Deci care sunt trăsăturile de caracter ale unui coleg de apartament enervant? Iată niște puncte de reper culese de pe ihatemyroommate.net, din statistici psihologice și – cel mai rău – din experiențe personale amare.

Egoismul e un simptom al unei personalități narcisiste, întâlnit la 30 de procente dintre tineri – evident, mai ales la cei care își împart casa cu alții. Dintr-un motiv sau altul, acest procentaj s-a dublat în ultimii treizeci de ani și în același timp, empatia a scăzut cu 40 de procente. În mod clar, rezultatele unei astfel de schimbări sunt catastrofice pentru societate și la fel ca în cazul majorității problemelor din societate, vina o poartă Mama și Tata.

Egoismul începe în copilărie. Observăm cum un părinte egoist obține ce vrea și învățăm să-l copiem sau trăim o traumă care ne face să ne închidem. E incredibil, dar se pare că atunci când e examinat de un terapeut, adesea se dovedește că o persoană egoistă a rămas la același nivel de maturitate și la aceeași vârstă emoțională pe care le avea atunci când a avut loc trauma respectivă, indiferent de vârsta pe care o au acum.

Dacă o persoană egoistă nu obține ce vrea, se apără împotriva sentimentelor de durere și neputință raționalizându-și poziția și dezvoltând ranchiune. La fel acționează și atunci când e criticată: fie atacă cealaltă persoană și încearcă să-i găsească o vină, fie tace și se retrage din scenă. Face asta pentru a evita sentimentul de rușine sau vinovăție și pentru a evita să-și asume responsabilitatea de a se maturiza – ceea ce înseamnă că nu-și pot recunoaște greșelile, darmite să mai și învețe ceva din ele. Din cauza asta, traiul cu o persoană egoistă poate fi o tortură.

Acum mai multă vreme, când aveam vreo douăzeci de ani, am locuit cu un tip de treizeci și ceva de ani care dădea semne clasice de egoism. Îi păsa atât de puțin de timpul meu încât îmi era imposibil să am o conversație cu el. Vorbea despre un subiect după care îl schimba brusc pe la jumătatea propoziției sau făcea pauze lungi să se gândească la ceva – ceva mult mai important decât conversația noastră, presupuneam eu.

Asta m-a înfuriat la început, dar în timp am început să am mai puține așteptări de la această parte a relației noastre. Mai puțin suportabilă era tendința lui de a face mereu gălăgie. În fiecare dimineață trântea ușile și galopa pe scări ca un cal de curse. Apoi, noaptea, stătea în sufragerie cu televizorul stins, cu muzică la maximum din laptop, și vorbea pe Skype cu oameni din toată lumea, zbierând mereu: CÂT E ORA ACOLO? AICI E APROAPE MIEZUL NOPȚII!

Dar cel mai nasol mă simțeam că nu făceam nimic în privința asta. Egoismul e o trăsătură de personalitate atât de adânc înrădăcinată încât sunt slabe șanse s-o vindeci vreodată. În loc să-i spun încontinuu să o lase mai moale cu zgomotul, ar fi trebuit să-i spun că mă mut. Aveam ambiții mărunte – nu voiam decât să locuiesc undeva și să fiu fericit – și totuși îmi era mai ușor să îndur decât să fac o schimbare. Ca să mă simt mai bine, citeam povești online despre colegi de apartament mult mai răi decât al meu. Pe ihatemyroommate.net am citit despre drogați și bețivi, despre oameni care furau bani și chemau prostituate acasă. Totuși, deși mă simțeam un pic mai bine temporar, nu reușeam să mă ridic deasupra sentimentelor negative permanent.

Mereu ajungeam să mă deprim din cauză că era murdar și făcea gălăgie. Nu e genul de lucru care să te facă să apreciezi casa în care locuiești.

Tot pe ihatemyroommate.net, o femeie din New York scrie așa: „Hipsterița grasă a lăsat sânge menstrual pe tot veceul. A lăsat și căcat pe colacul veceului. E absolut ridicol." Un bărbat din indiana scrie: „Lasă mereu păr pubian pe podeaua băii și o curăță abia odată la trei luni. Trebuie să port papuci de câte ori merg la baie și tot iau pe tălpi niște fire de păr pe care le duc în cameră și care ajung uneori și în pat."

De ce sunt oamenii împuțiți? În principal, dintr-unul din motivele astea două: unu – pentru că așa au învățat în copilărie (când părinții nu le cer niciodată să facă curățenie); doi – pentru că e un simptom de anxietate sau depresie. Știu că trebuie să facă curat, dar nu au voința și energia necesare pentru asta. Deși ne vine să-i facem în toate felurile pe oamenii ăștia, trebuie să fim conștienți că – la fel ca și suicidul – aruncatul chiloților murdari în bucătărie e uneori un efect secundar al unei boli mentale grave.

În plus, dacă tot considerăm casa un refugiu, atunci nu e dreptul colegului de apartament de căcat s-o umple cu propria murdărie? Poate ar fi util să examinăm modul în care se poartă la muncă. Cu siguranță nu e atât de mizerabil și dezordonat ca acasă, altfel și-ar fi pierdut demult locul de muncă. Se știe că, indiferent de ce boală suferim sau ce trăsături de personalitate avem, tot trebuie să facem ceva și pentru binele comun. Problema e că avem impresia că acasă locuim într-un vid, total separat de lumea exterioară unde e necesar să facem compromisuri altruiste precum făcutul curățeniei.

Și totuși, oare sunt naiv când mă gândesc că până în momentul în care o să ne permitem să locuim separat, ar trebui să fim la fel de respectuoși cu colegii de apartament cum suntem cu colegii de muncă? Tipul cu care am locuit evita să facă curățenie, aveam deja impresia că își planifică excursii și diverse plecări tocmai când era rândul lui. Mai strângea și cărți și borcane goale pe masa din bucătărie și niciodată nu ducea gunoiul. Și totuși, pălea prin comparație față de cazul cu părul pubian și cu sângele menstrual pe veceu.

Uneori mă întrebam dacă așteptările pe care le aveam de la el și dorința mea de a avea o casă mai curată nu cumva erau superficiale și se bazau pe o nesiguranță de-a mea. Probabil așa era. Pentru că dezamăgisem mulți oameni alegând să fiu scriitor, vedeam casa aia ca pe o ocazie de a crește în ochii altora. Voiam ca toți cei care se îndoiseră de mine să vadă unde locuiam și să fie impresionați. Voiam să mă pot lăuda cu casa asta mai mult decât mă putusem lăuda vreodată cu locul de muncă.

În ciuda gândurilor nasoale pe care le aveam, tristețea mea venea și pleca. Un cântec Bruce Springsteen sau o zi însorită, sau un cântec de-al lui Bruce Springsteen despre o zi însorită mă înveselea și reușeam să ajung acasă în cea mai bună formă. Până ajungeam la ușă și mă izbeam de expresia lui morocănoasă. Era incredibil cât de mult i se schimbase atitudinea de la primele noastre săptămâni de locuit împreună. Era uimitor și cât de vesel părea în preajma altor oameni. Oamenii de pe Skype, prietenii lui, prietenii mei. Oare eu eram cauza nefericirii lui sau pur și simplu nu se obosea s-o ascundă de mine?

Dacă era deprimat, empatizam, dar era greu să duc empatia asta la un nivel mai înalt pentru că, atunci când îl întrebam dacă e ok, îmi răspundea da și apoi tăcea. Am început să evit să merg acasă, o ardeam prin baruri până când eram sigur că a ajuns acasă și s-a închis în camera lui. Doar ca să nu fiu acasă când venea el de la muncă, să-l aud cum trântește ușile nervos și zdupăie prin casă.

Oricât am încercat, n-am reușit să fiu fericit. Spre deosebire de el, nu puteam trăi într-un vid. Eram conectat cu casa așa cum eram conectat cu propriul corp, cum fusesem conectat cu toate casele în care locuisem anterior. Până la urmă m-am mutat, nu pentru că am avut revelația de a face asta, ci pentru cî am prins o ocazie. Și voi fi sincer: adevăratul motiv pentru care scriu asta după atâția ani e faptul că, surpriză, sunt implicat din nou într-o situație similară cu un alt coleg de apartament. Scriu asta ca să-mi amintesc cât de mult reușesc să îndur până când mă hotărăsc să fac o schimbare și cum, dacă viața părea prea scurtă pentru genul ăsta de mizerii pe atunci, cu siguranță e și mai scurtă acum.

Și totuși, nu e ăsta un final fericit? Am trecut prin toate situațiile astea de căcat, pot scrie despre ele, le pot vinde și, în viitor, îmi voi putea permite să locuiesc singur. Mă întreb și dacă aș putea trăi undeva fără să găsesc defecte. Am pățit toate chestiile astea și în alte locuri: plângeri despre gălăgie și mizerie. Oare clegul meu de apartament avea dreptate când se gândea că sunt un nazist? Oare îl uram aiurea, doar pentru că nu se supunea voinței mele? Și oare colegii mei de apartament cu care m-am certat de-a lungul anilor aveau și ei dreptate și poate că personajul negativ eram eu, nu ei?

Căcat, habar n-am. Chiar și în ziua de azi nu pot spune decât că, dacă colegul meu de apartament ar scrie articolul ăsta, ar pune pe lista defectelor unui coleg de apartament tendința de a-i controla pe ceilalți.

Deci oare e inevitabil să fii nefericit când împarți casa cu cineva? Nu-mi vin în minte decât două excepții la această regulă fundamentală a vieții.

În orice relație romantică, există nevoia de a face un pas înainte, împreună, în aceeași direcție. Astfel, se poate ajunge la compromisuri mai rapid și cu mai puține resentimente. În plus, dacă suntem egoiști, am investit mai mult în relația asta decât în cea cu un coleg de apartament, pentru că beneficiile personale în acest caz sunt mai mari. Colegii de apartament nu ne fac sex oral.

Trebuie stabilite niște lucruri care să ne împingă cumva spre un compromis. Acesta e cazul comunelor și kibuțurilor, unde oamenii par să trăiască destul de fericiți împreună. Dar fără o autoritate care să le pună în aplicare, cine poate ști dacă regulile n-o să fie încălcate.

---

În rest, nu știu. Poate norocul o fi alt factor important în găsirea unui coleg de apartament ok. Evident că există și colegi de apartament de treabă, dar uitați-vă în jurul vostru. Uitați-vă la oamenii din autobuz, colegii de muncă, oamenii din crâșme. Toți sunt pe Facebook sau joacă Flappy Bird. Beau Budweiser.

Uitați-vă și în oglindă.

Dacă fundul osos al lui Miley Cyrus e cel mai căutat lucru online, cum putem pretinde că mai mult de o minusculă minoritate dintre noi are creierul necesar pentru a conviețui în pace și bună înțelegere? Suntem condamnați la suferință la fel cum suntem condamnați la mahmureli atroce, la diete de căcat, la vieți neîmplinite și morți triste în singurătate.

Îmi urăsc colegul de apartament pentru că a venit beat la 2.30 dimineața și a început să modifice un pistol cu aer comprimat. M-a trezit să mă întrebe dacă am o șurubelniță. Idiotul dracului, îți doresc să mori în chinuri.

Există sigur situații de trai în comun fericite dar, așa cum n-am văzut nici fundul lui Miley, eu n-am dat peste ele.

@0jnolan

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE

Citește mai mult despre colegii de apartament:
Masturbarea când ai colegi de apartament
Nouă luni cu un dependent de heroină
Nu e mare lucru să fii escortă masculină, știu de la colegul meu de cameră