Literatura SF îmi taie pofta de viață

De Ben Johnson

Acum nu multă vreme am hotărât să mă apuc de cărți science-fiction pentru că n-aveam chef să ies din casă din cauză că afară sunt oameni care mă sperie. Ca să nu mai zic că locuiesc în Chicago și era iarnă. Vă recomand din toată inima să evitați genul ăsta de literatură, în afară de cazul în care vă place senzația claustrofobică și constantă că apocalipsa e pe vine. Tocmai am terminat seria Foundation a lui Isaac Asimov și e îngrozitoare. O vreme m-a ajutat, pentru că e unul dintre acele universuri science fiction în care ființele umane pleacă de pe pământ ca să nu dispară ca specie și asta e singura posibilitate pentru viitorul nostru colectiv care mă face să simt o oarecare speranță pentru omenire.

Dar apoi Asimov (spoiler alert) face brusc la stânga și-și bagă pula-n tot, susținând că dacă oamenii s-ar răspândi și ar popula toată galaxia, tot ne-am omorî între noi ca să câștigăm avantaje la infinit. Deci singurul lucru interesant în legătură cu supraviețuirea întregii rase umane în momentul de față e faptul că nu știm dacă o să ne băgăm sau nu mințile în cap înainte să distrugem cu totul planeta. Eu zic că da, o să se întâmple asta, dar Asimov ne arată, foarte frumos și corect, că nici măcar n-o să conteze dacă facem asta. Deci am rămas confuz, c-o fi, că n-o fi. Și cred c-o s-o țină tot așa până o să se termine seria. Să-mi bag pula-n tine, Isaac Asimov, că mi-ai băgat ideea asta în cap. Ca soluție, Asimov propune să trăim cu toții fericiți ca un singur organism cu o singură conștiință. Am văzut eu cum e cu Internetul, Isaac. E o idee proastă. Zi mersi că ai murit și n-ai apucat să-l prinzi.

Dar stați, că mai e: ultimul lucru pe care l-a făcut Isaac Asimov în seria Foundation înainte să moară a fost să revină și să scrie niște cărți despre cum a început toată saga asta. Și alea sunt CHIAR deprimante. În ele e vorba despre cum un tip deștept s-a prins cum să salveze pe toată lumea când corabia se scufunda. N-o să vă ofer prea multe detalii, dar ideea e că omenirea e un imperiu imens politic și economic care putrezește și se dărâmă sub propria greutate. Vă sună cunoscut? Asimov descrie chestia asta și eu mă uit pe fereastră și văd un Chicago falimentar care devine anarhic și citesc despre cum guvernul american tocmai a declarat la HBSC: „Ok, vă puteți îmbogăți din cartelurile de droguri și acte de terorism atâta timp cât primim și noi o parte din profit”, ceea ce ne duce un pas mai aproape de legalizarea crimei (deocamdată e legală pentru oamenii negri săraci și oamenii albi bogați) și fiecare articol despre economie ne arată că „nu mai există destui bani în lume ca să mai putem trăi ca până acum, așa că suntem deschiși la noi idei cum ar fi spălarea de bani câștigați din vânzarea de meth ca să putem continua să facem Playstations.” Eu personal aștept să se termine tabuul cu carnea de câine. Așa o să știm că jocul chiar s-a terminat. Sunt chiar curios cum o să fie când o să începem să mâncăm toți friptură de câine. Bune gânduri îmi mai trec prin cap! Mi-am ales perfect genul de ficțiune pe care s-o citesc pe timpul iernii. Poate data viitoare îmi trece prin scăfârlie să pun mâna pe o carte cu țâțe, ca să-mi revină cheful de viață.

Ce să vă mai spun? A, Asimov a scris multe alte cărți și nuvele. Mai sunt unele despre roboți, altele despre imperiu, pe care nu le-am citit. Și sper din toată inima să nu mă apuce curiozitatea să le citesc și pe alea. Există o mică șansă să mă facă să mă simt mai bine, dar mă îndoiesc. Indiciile din cărțile Foundation îmi spun că Asimov crede că roboții ar fi o soluție. Sunt de acord cu asta, dar nu mă consolează cu nimic. Să sperăm că vom dezvolta inteligența artificială până în punctul în care să ne spună ce e de făcut ca să fie ok și să sperăm că soluția aia nu va implica uciderea a jumătate dintre noi și să sperăm că în jumătatea aia nu vor intra familia și prietenii mei, iar dacă totuși va trebui să murim, să sperăm că roboții ne vor ucide cu blândețe și vor păstra niște ADN de-al nostru pentru orice eventualitate. Sunt pregătit să fiu tratat ca o vită de către o entitate care chiar știe ce face. N-am încredere în miliardarii și dictatorii care conduc lumea de azi. În orice caz, cam astea sunt gândurile care mi-ar trece prin cap dacă aș citi și restul cărților lui Asimov, și din motivul ăsta, nu, mulțumesc, n-am să mă apuc de ele.

Cum am zis mai devreme, Asimov oferă câteva soluții amărâte la problema omenirii. E chestia aia cu un singur organism care trăiește în armonie, care ar fi drăguț, pe stilul amerindienilor, dacă n-ar fi și marxist. Apoi mai e chestia cu “hai să punem laolaltă toți oamenii deștepți și să-i ținem izolați vreo mie de ani ca să se gândească în liniște la o soluție care să funcționeze”. Sună perfect, doar că grupul de oameni deștepți va fi dependent de protecția unui alt grup de oameni tot deștepți care vor fi și mai bine sechestrați pentru că pot CITI MINȚI. Drăguț. Să vedem care e faza cu cititul minților. Mulțumită Internetului, suntem mai aproape ca niciodată de a citi minți și se pare că mințile noastre fac fotografii cu mâncarea pe care o mâncăm și-și imaginează cum ne dăm drumul pe față unii altora și ne fac să vorbim despre sport și cam atât. Deci: O să fie grozav când o să putem ști ce gândesc alții în timp real. „Îmi plac câinii, mănânc pizza, am prieteni, conduc mașini, câștig jocuri....” etcetera PENTRU TOTDEAUNA. Da, o să ne ajute mult. Știți ce? Eu sunt pregătit. Aduceți roboții și cărțile despre roboți. Cu puțin noroc, unul dintre roboți o să fie sexi. Mulțumesc, Isaac.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Comentarii