Am știut de pe la patru ani că vreau să fiu actor. Filmele văzute pe televizorul nouăzecist al familiei mele, care mergea doar cu două palme aplicate strategic peste tubul catodic, m-au convins că aia e genul de viață la care ar trebui să avem toți dreptul prin lege.

Tot atunci am început să am fantezii că prezint știrile amiezii, vremea sau emisiunea „Abracadabra‟. Cum eram un băiat ambițios, pe la 11-12 ani am început să sun la toate televiziunile pe care le găseam în cartea de telefon. Apelul suna cam așa :

Reacțiile celor care-mi răspundeau variau de la râsete isterice, la telefoane închise-n nas. Dar nu m-am lăsat. Am sunat în fiecare zi, până când cineva m-a chemat la o probă de reclamă pe care am și luat-o. Prima mea reclamă. Un spot la un șampon.

În ultimii 15 ani am dat peste cinci sute de castinguri și am participat la zeci de filmări. Unele din ele s-au lăsat cu niște bătăi luate pe platou sau la probe, procese în instanță pentru țepe la bani, dar și cu mame obsedate care mă urmăreau pe stradă, ca să le spun care e „secretul de a-și băga copiii în reclame".

Sunt un izvor antropologic nesecat de experiențe de la probe și filmări. Am pregătit pentru tine o compilație de pățanii cu tâlc, pentru ca strămoșii strămoșilor noștri să ia aminte și să nu repete greșelile mele.

Să începem cu o țeapă antologică terminată cu o toxiinfecție alimentară. S-a întâmplat acum vreo cinci sau șase ani. Totul a pornit de la un mesaj pe Facebook care avea să devină probă esențială în instanță. Mesajul suna cam așa:

Ăsta a fost semnalul că o reclamă pe care am filmat-o pentru România a fost dublată și difuzată pe canale rusești. Fără ca eu sau vreunul din ceilalți actori să știm. Și fără să fim plătiți. Practică frecventă, surpriză minimală.

De notat e că producătorii reclamei respective nu erau la prima abatere de genul. Erau chiar versați în astfel de practici. De exemplu, la filmarea inițială, aveau pretenția să filmez trei spoturi, deși în contract semnasem pentru unul singur. Practic, îmi cereau să fac reclamă la trei produse diferite la preț de unul. Ca la promoție:

Mă rog, bullshit-ul căpăta cote internaționale și n-o să intru în mai multe detalii acum. Pe scurt, când am auzit că difuzează și reclama la ruși, fără să ne plătească, am pus piciorul în prag. Ei au vrut să-mi ofere câțiva euro, eu le-am cerut mai mult. Ei n-au vrut, eu i-am dat în judecată.

Proces simplu, birocrație românească, după doi ani s-a dat verdictul: câștigasem.

Băieții patronari ai casei de producție și-au băgat firma în faliment și au făcut alta cu același nume, pe care și-au continuat activitatea. Eu nu mi-am luat banii nici până în ziua de azi. Dar deh, omul cât trăiește se mai versează în șmecherie.

Povestea asta capătă conotații karmice abia când vei afla că restaurantul semi-bio în care mâncam de patru ani non-stop, pentru că era lângă blocul meu, iar eu sunt un leneș, era deținut de același proprietar ca și casa de producție. Mai mult, uneori mai și gătea acolo.

Aici ai șansa să te plictisești zece minute cu Gabriel Sandu

Cum am aflat? Complet întâmplător. Am început să-mi pun întrebări economice despre cum se poate susține o locație centrală ca aceea, plus angajați, din vânzarea a zece omlete, cinci salate și câteva cafele. Prima chestie care mi-a dat prin cap e că cineva spală bani prin afacerea asta.

Dintr-una într-alta cu fata care servea, am aflat că bossul era, ia te uită, chiar producătorul care mă țepuise. Ce frumos, ce karmic.

Realizam că îi făcusem vânzare timp de patru ani unuia cu care mă judecam în instanță și aveam sentimente destul de contradictorii în privința asta. În săptămâna în care am aflat asta am făcut toxiinfecție alimentară. Doctorii m-au întrebat dacă mâncasem ceva nou zilele alea. Sigurul produs pe care-l încercasem nou era un tort de vanilie, făcut de mâna țeparului.

Prietenii mei cu credințe mai ezoterice mi-au spus că e clar vorba de o plată karmică. Eu cred că lucrurile sunt mai simple de atât, însă la fel de nesimțit ironice. Nebănuite sunt doar căile în care hazardul ne poate fute.

N-am înțeles niciodată ce e în capul părinților care-și duc copiii cu forța la probe și filmări. Am asistat de-a lungul anilor la scene groaznice pe la ușile agenților de casting. Copii timizi, târâți cu forța de mame care voiau să-i facă „staruri" cu orice preț.

Pe la 16 ani, când făceam cursuri de actorie pe la Palatul Copiilor din București, eram hăituit prin acea instituție de mămici care mă implorau să le spun „cum să facă și ele ca să-și bage copilul la reclame".

Mi-amintesc de o doamnă care m-a pus chiar să-i notez numărul de telefon, ca „să-i fac și ei rost de o pilă". Mi-a spus că fiul ei are o fire introvertită și dacă îl „face să vorbească la tv" o să devină sigur „mai curajos". Cred că n-am auzit ceva mai trist în viața mea.

Prima reclamă am făcut-o la 12 ani și nici măcar n-am avut acordul părinților. Producătorii mă plătiseră la negru. Stătusem vreo zece ore cocoțat pe o scară în caniculă și mă dureau maxilarele de cât zâmbisem fals. Mi-l amintesc pe regizor cum îmi dădea indicație:

Adevărul e că eram foarte trist. Îmi imaginasem că filmările sunt cu totul altfel. Asta era lumea publicității? Un lung șir de poziții nefirești în care trebuia să stai ca pe cameră să pară că ești fericit?

Am fost bucuros când producătorul m-a luat după un colț și mi-a dat banii pe ziua respectivă. Erau 250 de mii de lei vechi, cam echivalentul a o sută de RON acum. Cu ei am luat înghețată prietenilor din cartier și mi-am făcut freză nouă.

Ce mă urmărește și acum din perioada reclamelor pe care le-am făcut în perioada 12-18 ani este felul în care oamenii de pe set vorbeau despre mine. O făceau ca și când nu eram acolo. Discutau ca și când nu aș avea instrumentul de înțelegere al limbajului uman.

Îmi imaginam că așa se simt cățeii certați, pentru că nu pot să exprime-n cuvinte ce simt. Cu unii din oamenii cu care lucram atunci lucrez și acum. Ei nu știu, dar mereu când îi văd mi-amintesc chestiile pe care le ziceau atunci.

Nu vreau să spun că sunt traumatizat, pentru că nu e cazul, dar înainte să-ți arunci copilul cu capul înainte în lumea asta ar fi bine să știi că nu e mit. Industria e chiar un loc dur.

Efectele pe termen lung ale unei asemenea exhibiții televizate pot fi neplăcute. Sunt o groază de exemple de copii ajunși pe la tv care au pățit-o nasol.

De două ori mi-a părut rău că n-am făcut cursuri mai temeinice de autoapărare, care să mă învețe să nu rămân stană de piatră când sunt agresat. De ambele dăți, doi bătrânei mici și ageri, între 60 și 70 ani, au început să mă lovească. Zdrang, bum. După cum vei vedea.

Pe primul dintre ei l-am cunoscut la frații noștri de peste Prut, la Chișinău. Acolo, pe un hol neiluminat din studiorile moldovenești, agentul de casting m-a târât de braț până în sala de probe, unde a început să mă împingă iar.

Și mă-mpingea și mă-mpingea, țipând ceva în rusește și eu mă puneam contră, ca să nu mă deplasez.

În spatele lui fugea o secretară disperată care îi explica când în română, când în rusă: „Lăsați-l! Nu-l mai loviți! Domnul e de la România! E actorul venit de la București!".

Agentul de casting, un sexagenar minignon și chelios s-a luminat la figură:

Apoi au aprins o lumină demnă de torturile comuniste și mi-au cerut să răspund la niște întrebări capcană:

Secretara care mă apărase inițial s-a hazardat să-mi traducă: „Vrea să vă întrebe dacă la teatru ați jucat personaje costumate!". „Da, am avut costum, n-am jucat dezbrăcat. Nu că m-ar fi deranjat", am răspuns eu.

N-au gustat glumița. Dialogul devenea din ce în ce mai absurd. Îmi dădeam seama că e o barieră lingvistică între noi și prin urmare am încuviințat din cap și am așteptat semnul că pot să plec.

Măcar frații noștri de peste Prut se mai emoționează când aud că suntem români. Nu același lucru pot să-l spun și despre italianul care m-a bătut pe un platou de filmare acum cinci ani.

Autorul articolului, interpretând plin de mister un îndrăgostit în videoclipul formației Luni la Teatru

Era ceva producție italienească de război. Trebuia să dau vreo patru replici, chiar unui actor premiat cu Oscarul. Am venit plin de onoare și cu sufletul la gură pe platou, am îmbrăcat fără respir o armură de luptă de 36 de kilograme și am așteptat pe o schelă înaltă sosirea actorului celebru.

Făceam eforturi să nu transpir excesiv la cele 50 de grade care erau afară și să nu uit vreun cuvânt din cele patru replici pe care le repetasem sârguincios. Starul american întârzia să-și facă apariția.

În timp ce-mi bolboroseam replicile în engleză, a venit spre mine un tip micuț de înălțime, sexagenar sprinten. C-o șepcuță gri și ochelari de soare rotunzi. Un domn stilat. Mă înjura într-o italiană care mi-era cunoscută de la șmecherii din cartier:

N-am apucat să-i răspund, pentru că s-a năpustit cu pumnii asupra mea și mi-a înfipt gulerul armurii metalice în gât. Degeaba îi tot repetam în engleză: „I have a scene now, I am playing this character" și îi fluturam, în timp ce mă strângea de gât, scenariul cu numele meu scris pe el.

Ca de obicei când totul se întâmplă atât de repede, am rămas stană de piatră. A urmat un blackout de câteva minute, în care nu-mi amintesc ce am zis și nici cum s-a soldat conflictul. Puțin mai târziu, o asistentă de producție îmi scotea jumătate din costumul greu, cineva îmi tampona vânătăile și altcineva îmi dădea un pahar cu apă rece.

Mi se explica din toate părțile, ba în engleză, ba în română, că bătrânelul nevrotic era asistentul de regie italian, care așa e el, mai coleric, și că să nu mă supăr.

Până la urmă, am filmat scenuța scurtă de unul singur. Urma să fie montată ca și când aș juca-o cu marele actor, care a filmat și el separat replicile lui. Plan contra-plan. A fost istoric, de război.

Pe starul hollywoodian l-am văzut doar la cantina studiourilor în pauza de masă.

Castinguri pentru o singură reclamă poți să dai multe. Eu am dat și trei pentru același spot. Unde am ajuns, până la urmă, să fiu filmat la ceafă.

Prima probă cu agentul de casting, a doua probă (recall-ul) tot cu agentul de casting, a treia probă, short list, cu regizorul și agenția de publicitate. Ceva pentru Germania, cred.

La fiecare probă mi se cerea să molfăi floricele și să râd, ca și când m-aș uita la televizor. Am molfăit, am râs, am plecat. Primeam telefoane. „Ați mai rămas zece", apoi „ați mai rămas cinci" și, desigur, ultimele strigări: „Regizorul trebuie să aleagă între tine și alt băiat" și „Iei, Gabriel, te-au ales, ne vedem la filmare".

Cât stres. La filmare regizorul, binedispus și dornic de lucru, părea că se bucură real că mă vede: „Are you ready? Did they change you yet? You look great!".

Am pornit spre makeup, unde fata care se ocupa de asta m-a întâmpinat destul de rece. I s-a adresat băiatului de la producție:

M-am așezat pe scaunul indicat și a început să-mi opereze pielițele. A vorbit cu mine tot timpul la persoana a treia, ca și când ar fi vorba de cineva care urmează să vină.

Când și-a dat seama că realmente va trebui să-mi dea ceafa cu fond de ten, pentru că doar de acolo voi fi filmat, mi-a vorbit pentru prima oara direct:

Într-un fel îi înțelegeam revolta. Și pentru mine era o situație nouă, să fiu ales după atâtea probe pentru că am ceafa potrivită.

Adevărul e că până am ajuns la cadru nu am fost convins că, efectiv, pentru ceafa mea mă chemaseră. Dar da, m-au filmat din spate cum butonam un televizor.

A fost amuzant, nu-ți treci reclamele în CV, deci nu are de ce să fie frustrant.

Totuși, m-am întrebat care din cele trei probe pe care le-am dat i-a convins că ceafa mea e the one and only.

Dincolo de fun, bătăi, faimă și bani, mersul la castinguri săptămânale este extrem de solicitant. Probabil ar trebui să-mi dau teza de doctorat în mersul la probe și filmări, ca să pot să ilustrez cu adevărat genul de stres la care sunt supuși actorii.

Da, e alegerea fiecăruia din ce meserie-și face brățară de aur și viața e crudă pentru noi toți. Știu. Însă în timp ce un om normal aplica în medie o dată la câțiva ani la un job nou, actorii o fac de câteva ori pe săptămână. Și așteaptă răspunsuri tot de atâtea ori.

Oricât te-ai obișnui cu procesul ăsta, e un consum emoțional acolo de care nu scapi indiferent cât de mult te-ai realiza profesional.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre artiști:
Poveștile actorilor români care nu mai scapă de fani obsedați
Cum agaţă artiştii din România
Topul celor zece actori tineri care au cucerit lumea filmului