Ce spun martorii oculari de la maratonul din Boston

(Imagine via)

Consecințele bombardamentelor de acum două zile de la Maratonul Boston au fost, după spusele președintelui Obama, rezultatul unui „act terorist”. Potrivit spuselor unui polițist din Boston aflat la fața locului, a fost „un show de tot căcatul.”

Polițistul, un prieten apropiat de-al meu care nu are autorizația de a da interviu despre ce s-a întâmplat, primise sarcina de a ține sub control traficul pe traseul maratonului din Boston, ținând la distanță de festivități șoferii zeloși și confuzi. Lucrează la maraton în fiecare an.

Deodată au avut loc două explozii, oamenii s-au umplut de sânge, și mulțimea a devenit greu de controlat.

El era doar la două străzi de Bolyston Street când bomba a explodat, dar estimează că între poziția lui și explozie erau vreo 10 000 de persoane.

La scurt timp după incident, orice obiect abandonat – și sunt multe astfel de obiecte pe stradă în Boston de Ziua Patrioților – a devenit o sursă de paranoia. Și paranoia a dominat tot restul zilei.

Poliția a început să lovească pachetele suspecte cu tunurile cu apă. „Și mulți oameni s-au speriat ca dracu' la faza asta.”

Unul a sunat să informeze poliția că a găsit un pachet suspect în fața barului Rattlesnake, dar nu era nimic.

Zona trebuia să fie eliberată. Polițiștii aveau, brusc, misiunea de a răcni la oameni, spunându-le să plece.

Mulți turiști voiau să-și ia bagajele înainte de a părăsi zona și trebuia să le spun: „Am primit informații despre un pachet suspect, puteți reveni mai târziu?”

Alergătorii ajunseseră în Boston Common, ceea ce a însemnat că mulți dintre ei nu și-au putut lua bunurile personale care erau în autobuze, la linia de start.

Mulți dintre alergători și-au petrecut timpul tremurând în zona Common și întrebându-se ce s-a întâmplat.

(Imagine via)

Ziua Patrioților – sau Lunea Maratonului, după cum i se mai zice – e o mare chestie în Massachusetts. Eu m-am născut în Brighton, la vreo 90 de kilometri de Boston.

Pe această dată, echipa Boston Red Sox joacă mereu acasă. Jocul începe întotdeauna la 11 dimineața. Și mai e și maratonul. Evident, în aceste condiții, atmosfera din oraș e festivă și plină de energie.

S-o luăm altfel: sunt foarte, foarte mulți oameni care sunt foarte, foarte beți foarte, foarte devreme, pentru că n-ai cum să te uiți la un meci de baseball treaz. Dar toată lumea e veselă și chiuie, ceea ce e neobișnuit pentru un oraș cunoscut drept unchiul morocănos al Americii.

De-a lungul traseului maratonului, e greu să-ți faci drum prin mulțimea de oameni.

Erin Glencross, o prietenă de-a mea din facultate, era în Boston în ziua aceea, ca să-l vadă pe prietenul soțului ei, Dave, la primul lui maraton din Boston. Ea merge la eveniment în fiecare an, anul trecut ne-am întâlnit întâmplător chiar pe strada unde a avut loc prima explozie. Dave terminase traseul cu două minute înainte să explodeze prima bombă. Tocmai primise o medalie în jurul gâtului când s-a auzit un bubuit puternic.

Glencross, o profesoară de grădiniță în vârstă de 27 de ani, tocmai intrase într-un magazin ca să-și tragă sufletul, departe de haosul din stradă, atunci când a explodat prima bombă. A crezut că fusese un accident de mașină. Apoi a explodat a doua.

„Atunci mi-am dat seama că ceva era în neregulă.”

Glencross s-a repezit afarădin magazin împreună cu prietenii ei și a văzut o mulțime speriată care alerga spre ei. Mulți urlau „Bombă!” și în jur era mult fum. Câțiva oameni aveau zgârieturi minore, dar Glencross n-a văzut ca cineva să aibă răni grave. N-a putut să dea de Dave timp de 45 de minute, pentru că rețeaua telefonică era la pământ. E posibil ca autoritățile să fi tăiat rețeaua, de teamă ca exploziile să nu fie declanșate prin telefoane mobile.

„A fost foarte stresant,” a spusea.

(Imagine via)

Polițiștii au condus pe toată lumea spre hotelul Copley Plaza, care a rămas închis timp de mai multe ore. Unii oameni plângeau. Alții urlau. Alții răspândeau zvonuri în legătură cu ce se întâmplase. Toată lumea era confuză.

La fel ca mulți localnici, Josh Weinberg își luase liber luni. Așa face în fiecare an. Are 27 de ani și a crescut în Ashland, o suburbie din vest situată pe traseul maratonului. A asistat la fiecare cursă în toți acești ani, încă de când era copil.

„De obicei, e un eveniment fericit. Unește oamenii,” spune Weinberg, care lucrează în producție la televiziune.

La fel ca și Glencross, intrase în magazinul Lord&Taylor ca să evite mulțimea atunci când s-a auzit prima bombă. Estimează că s-a aflat cam la 100 de metri depărtare. A ieșit afară. Unii spectatori erau panicați și țipau, alții erau calmi, își amintește el. Apoi s-a îndreptat spre barul unui hotel; nu-și mai amintește spre care. A cerut o bere Sam Adams și s-a uitat la știri. După ce a auzit că avuseseră loc două bombardamente, a lăsat berea pe jumătate băută și a mers pe jos câțiva kilometri până acasă, pentru că mijloacele de transport public nu funcționau.

Amanda Riley se afla lângă hotelul Lenox, concentrată pe grupul de alergători, încercând să-și dea seama unde era sora ei, Stephanie, care era pe cale să termine al treilea ei maraton din Boston.

Era peste stradă de prima bombă, cu spatele la linia de sosire. Încerca să-și dea seama ce s-a întâmplat, când a explodat și a doua bombă. N-a văzut explozia. Nu-și amintește s-o fi simțit.

Împreună cu familia ei, Riley, o masterandă de 26 de ani, a intrat pe o alee de lângă hotel ca să se îndepărteze de locul incidentelor.

A sunat-o pe sora ei, înainte ca serviciile telefonice să cadă. Polițiștii o opriseră la mai puțin de un kilometru de linia de finiș. I-a luat trei ore să străbată mulțimea și să se întâlnească cu sora ei.

(Imagine via)

Copiii țipau și plângeau. N-a văzut sângele și mizeria care au apărut din plin la știri. I s-a spus să stea la distanță de coșurile de gunoi, pentru că se credea că acolo fuseseră depozitate și bombele care au ucis trei persoane și au rănit peste 100.

„Toți oamenii ăștia nevinovați veniseră aici să sărbătorească. E groaznic,” spune Riley. „Oamenii s-au antrenat atât de mult pentru ziua asta și le-a fost distrusă, e foarte trist.”

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citeşte şi Cum au picat telefoanele în Boston după atentate