Au dat Dumnezeu şi Măiculiţa Domnului Eforie Sud şi Steaua. Că altfel poporul ăsta o belea vara. Prima e staţiunea în care împinge-tavă e sportul de sezon al familiştilor cu posibilităţi. A doua e echipa care salvează mii de români vara, când, se ştie, până şi Măruţă e în concediu, iar rata morţilor de plictiseală creşte semnificativ.

Şi pentru că n-am vrut să mor de la un banal căscat, m-am uitat la Partizan -Steaua, returul de la Belgrad în care s-a jucat calificarea în play-off-ul Ligii Campionilor. În tur a fost 1-1, aşa că şansele de calificare erau destul de mici. La final, rugile lui Becali şi tactica lui Rădoi au fost în zadar: se pare că ortodocşii sârbi au crampoanele mai smerite, din moment ce au bătut cu 4-2 şi s-au calificat mai departe.

Meciul a fost intens, pe alocuri dramatic. Din punctul ăsta de vedere n-are de ce să-mi pară rău. Regret însă că fotbalul aduce iar în prim-plan nişte evidenţe pe care mă tot străduiesc să le ignor, atunci când încerc să uit că trăiesc în România.

Nu e prima dată când Steaua dă chix, deşi are victoria în buzunar. La pauză conducea, pe final s-a prăbuşit. Nu e prima dată când fotbalul din România face un pocinog. Este a nu-ştiu-câta-sută-oară când sportivii români o fac de oaie. Din cauza asta nu mă pot uita la handbal, sport în care şi naţionala de fete şi Oltchim m-au albit mai rău decât toate nopţile pierdute pe la băut.

Clişeul ăla cu mentalitatea sportivului român e perfect valabil. E ştiut faptul că marile performanţe de dinainte de '89 au fost făcute şi prin antrenamente în care corecţiile fizice erau absolut fireşti. Fără cap în gură şi un reset pe după ceafă, sportivul român pare incapabil să-şi facă treaba măcar decent.

Comentatorii de la Pro Tv vor ajunge la un moment dat nişte Ţopesci. Stilul care la început părea o gură de oxigen se plafonează încet, dar sigur. Cuvintele meşteşugite şi remarcile de duh lansate întru eternitate devin patetice.

Dincolo de asta, majoritatea comentatorilor sportivi (nu numai cei de la ProTV) au tâmpita inspiraţie de a zbiera la microfon până îşi pierd vocea. Oamenii uită că ei nu sunt în galerie, că sunt plătiţi pentru altă treabă (cum ar fi comentatul fazelor), în afară de trăit meciului ca puţoii ultraşi de 16 ani.

Comentatorul român e de fapt un suporter (al Stelei, evident) care îmi transmite dorinţa aia animalică de a sparge naibii ceva. Şi dacă nici asta nu e de ajuns, oamenii ăştia trec de la o stare la alta exact ca maniaco-depresivii. De la „două mari echipe din Balcani", s-a ajuns la „ăsta e nivelul", de la ultra-mega-galactica-Steaua, se trece constant la o echipă fără investiţii şi, apoi, iar pe culmile elogiului, la compararea banalului Hamorun cu legendarul Johan Cruijff.

Pendularea de la extaz la agonie mă face pe mine, telespectator nevinovat, să reflectez când cu bucurie, când cu nesfârşită tristeţe la existenţa mea mizeră. Și, pur și simplu, mă sleieşte de energie. Păi de asta stau eu pe canapea, să fiu mai obosit ca Papp?!?!

Apropo de Paul Papp… băiatul a făcut un meci horror. Penibil. A greşit la toate golurile, a gafat şi la faza la care a fost eliminat Varela. Le-a păpat meciul, cum au titrat unii (facil, se putea mai bine). Suporterul român nu iartă şi nu uită (ce e rău). Chiar dacă acelaşi fotbalist a dat golurile prin care echipa naţională e aproape de Campionatul European. Papp a fost violat oral de mii de oameni pe forumuri, cu o ură şi o sete care l-ar face pe un criminal în serie dornic de mediatizare să moară de invidie. Şi ăsta e abia începutul. Pentru că românul, când se apucă de hulit, apăi huleşte până la epuizare şi dincolo de ea.

Pentru Papp vor urma zeci de meciuri în care, periodic, tribuna îi va aminti ce „mizerie ordinară este" şi cum trebuie să „moară, băăă". Românul are o nevoie permanentă de un inamic public şi, dacă ar putea, l-ar condamna pe Papp pentru înaltă trădare şi l-ar împuşca în cap.

Săracul Paul Papp e ca un animal rănit şi hăituit. Când românul nu înjură, ia la mişto. Hăituieşte cu miştoul izvorât din spartul seminţelor la colţ de bloc, ironia aia de căcat maxim care prinde la public. Au apărut deja glumiţele cinice, iar Facebook-ul e inundat de poze care mai de care mai ghiduşe. La fel de tembelă, presa sportivă mioritică se conformează şi le promovează, după cum se vede în galeria de mai sus.

George Becali e imaginea şi totodată idolul finanţatorilor din fotbalul nostru expirat. Pentru el, Steaua e o vacă de muls euro şi o tarla proprie şi personală pe care zecile de mii de fani sunt doar subiecţi toleraţi de către Luminăţia Sa. Finanţatorul român vrea să ia potul repede, să dea tunu'.

Când nu iese pasenţa, ameninţă cu pârjolul. Finanţatorii români sunt nişte pârliţi îmbogăţiţi de tranziţia mizerabilă spre capitalism, cu aere de stăpâni absoluţi. După meci, patronul Stelei a explicat, academic, că „atunci când stăpânul nu se bagă, animalul se îngraşă". Spre iluminarea tuturor patronilor, care acum au înţeles cum trebuie să procedeze.

În fine, se pare că vecinii de la sud-vest nu ne iubesc aşa tare cum credeam. Deşi noi nu recunoaştem Kosovo, văd că la Belgrad nu se oboseşte nimeni să ne facă statuie. Suporterii lui Partizan au strigat „Ţiganii, ţiganii", spre indignarea lui Tade, Sulley Muniru, Breeveld, Hamroun sau Alcenat.

Cu „ţiganii" suntem întâmpinaţi cam prin toată Europa. Durerea e însă mai mare când te înţeapă Srbija, popor fascinant pentru românul de rând, al cărui naţionalism de „Treceţi Batalioane" păleşte în faţa demenţilor sârbi. Ne mai rămâne decât să ne consolăm cu Republica Moldova, deşi nu m-ar mira ca şi fraţii de peste Prut să ne arunce peste câţiva ani ocări rasiste din tribune, după vreun derby Sheriff Tiraspol-Steaua Bucureşti.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește și despre alte sporturi:
În România, un nou sport sângeros ia amploare: RATB combat
Oina a fost aleasă sportul național al României, dar puțini români știu ce-i asta
Bărbatul care a transformat în sport plonjatul-ghiulea în bazin