Expoziţia Muzeelor: Memorialul Durerii de la Sighet

Am ajuns la Sighetul Marmaţiei cu Turul României în 7 zile organizat de cei de la Club Electroputere Craiova-Bucureşti, dar mi s-a părut mult prea important ca să-l prezint pe scurt.

Memorialul Durerii e unul dintre cele mai proaste tripuri pe care le poți avea în țara asta. E genul de loc în care realizezi ca nu te tragi din Traian şi Decebal, ci direct dintr-o gașcă de torționari infecţi. Evul mediu și ridicarea în slăvi a lui Vlad Țepeș au lăsat niște urme serioase pe curul țării ăsteia. Pe vremea Securității, România a trăit cele mai sumbre vremuri posibile şi muzeul ăsta a rămas un testament pentru asta.

La intrarea în muzeu te primesc cu o peluză de gazon englezesc. În lumina aia moale mai că ziceam c-am ajuns la resedința vreunui prim-ministru sau intelectual de clasă. Minute mai târziu am înțeles că tot ceva de genul ăsta era.

De aici am intrat în sala hărților unde îți pleznesc simțurile prin infografice cu ruşinea regimului. Niciodată nu mi-am imaginat că mă vor lovi atât de rău niște cruciulițe pe o hartă. De la stânga la dreapta aveţi harta gropilor comune, a asasinatelor şi a locurilor de execuţie, harta lagărelor de muncă silnică şi harta penitenciarelor.

Dacă nu v-au ajuns, uitaţi-vă şi la harta azilelor psihiatrice cu caracter politic şi cea a centrelor de deportate. În primele li se aplicau nefericiţilor care nu respectau voinţa partidului nişte tratamente psihiatrice de „reeducare,” că aşa se făcea educaţia pe vremea aia.

Pentru că ştiu că vă e lene să număraţi cruciuliţele o să vă spun c-au fost 230 de locuri de detenţie în perioada comunistă, asta fără să includem sediile de Securitate în care erau ţinuţi încă vreo sută. Mai adăugăm şi locurile mai neortodoxe precum locurile de execuţie şi cele de lupte cu partizanii şi obţinem o hartă de Risk acoperită cu peste 500 de situri ale morţii.

După momentul infografic urma un culoar cu portretele celor închiși. O altă metodă de copleșire a vizitatorului care a mers cu brio. Nici ce urma nu era mai liniştitor.  Spaţiul de detenţie fusese aranjat astfel încât fiecare celulă să fie o cameră de muzeu, ca să simţi experienţa completă de temniţă politică.

Să-ţi dai seama ce înseamnă disperarea când trebuie să stai să ciopleşti ace din bucăţi de lemn smulse din scaune sau din oasele de la mâncare ca să-ţi coşi hainele să nu faci degerături noaptea în celulă. La un moment dat hainele ajungeau să fie făcute mai mult din cusături, decât din pânză.

Numai lanţurile de fier nu se stricau niciodată. Oricât de ruginite erau tot te târai cu ele de mâini şi de picioare, ca să nu poţi să te simţi liber nici în somn.

Alte lucruri păreau destul de banale. Dacă nu le vedeai într-un penitenciar, credeai că eşti în alt film. Un film prost românesc, dar oricum nu unul tragic.

Dar îţi revenea repede starea sumbră când vedeai tablele astea. Cei de la închisoarea americană de la Guantanamo ar avea ce învăţa de la comuniştii români. Între cele mai creative metode se numărau smulgerea unghiilor, ancheta cu şocuri electrice, crucificarea pe spate, înghiţirea forţată a excrementelor şi înfometarea forţată a deţinutului cu o bucată de pâine în gură fără să aibă voie s-o înghită. Ei organizau chiar şi un fel de Fight Club între deţinuţi care trebuiau să se căsăpească reciproc. De fapt majoritatea păreau a fi făcute doar pentru plăcerea temnicerilor psihotici şi sadici.

Dacă nu le ajungeau toate distracţiile extracuriculare de mai sus, deţinuţii se alegeau şi cu tortura bolilor care se agravau în temniţe - tuberculoză, atrofii musculare, ulcer, febră tifoidă, infecții urinare. Era atât de frig acolo încât se formau ţurţuri care cădeau peste ei şi le rupeau organele, oasele, dinţii sau ochii.

O treime dintre deţinuţii de acolo, cu Iuliu Maniu în frunte, au mierlit-o doar de la tratamentele exagerate pe care le primeau. Fostul prim-ministru nici n-a apucat să-şi vadă clar celula, pentru că, pe vremea aia, gardienii montaseră obloane ca să nu le lase deţinuţilor politici nici măcar lumina Soarelui.

Mai mult chiar exista o celulă fără fereastră care se numea NEAGRA, unde erau pedepsiţi cei mai periculoşi duşmani ai partidului.

Totuşi, între toate schingiuirile şi umilinţele suferite, unii deţinuţi au apucat să facă activităţi mai plăcute. Nişte ingineri închişi la Aiud au reuşit să construiască o motocicletă în închisoare din nişte motoare de aviaţie vechi.

Pe lângă ingineri au fost închişi şi intelectuali mai emoţionali care s-au ocupat cu scrisul dicţionarelor şi al cărţilor de poezie în franceză. Norocoşii din închisorile mixte au putut să se ocupe cu futaiul. Din păcate aşa au apărut copii născuţi deţinuţi din naştere, care urmau să crească în penitenciar.

Peisajul de la geamurile penitenciarului de la Sighet era unul ironic. Pe o parte se vedeau steagurile României şi al Uniunii Europene, iar pe alta un birou de avocatură.  Niciunul dintre ele nu te-ar fi ajutat cu nimic, dacă erai încarcerat la Sighet.

Nici credinţa nu lipsea de la Memorialul Durerii. Am înţeles nevoia de rugăciune în locul ăsta sinistru, dar de ce or simţii oamenii nevoia să arunce bani pe altarul ăsta? Oare ei cred că deţinuţii morţi le vor îndeplini trei dorinţe dacă aruncă 50 de bani acolo? Sau că vor fi feriţi de temniţele şi politicile altora?

Cele mai ciudate  chestii din tot turul au fost statuiele astea cu oameni goi din curtea interioară, care par să implore ajutor divin. E ceva pervers în combinaţia dintre gardul vopsit într-un galben vesel şi verdeaţa de pe zid şi de pe jos, pe de o parte, şi caricaturile groteşti ale deţinuţilor şi sârma ghimpată, pe de altă parte.

Va urma.

Anterior: Barurile de striptease băimărene sunt alimentate cu slute