Mi-am pavat cu căcat drumul spre dragoste în Kashmir

De Matt Shea

S-a tot vorbit în ultima vreme în presă despre cum „cresc din nou tensiunile în Kashmir”, de parcă ar fi vorba de un herpes rămas în urma unei nopți fierbinți pe care India și Pakistan au petrecut-o împreună pe vremuri. S-au tras focuri letale de fiecare parte, nimeni nu știe cine a început și deodată toată lumea încearcă să transforme cazul într-o nouă fâșie Gaza. Dar conflictele astea minore sunt inevitabile într-un loc cu peste un milion de soldați beți și plictisiți. Odată, a izbucnit acolo un mic război civil din cauză că cineva a rătăcit unul dintre firele de păr din barba lui Mohammed (se cheamă Moi-e-Muqaddas, căutați pe Google dacă nu mă credeți). 

În ciuda tuturor restricțiilor de călătorie și a hărților infografice cu linii roșii ondulate, majoritatea Kashmirului e extrem de inofensiv și extrem de frumos. E și extrem de ieftin. Din aceste motive am hotărât să împărtășesc cu voi călătoria pe care am făcut-o de curând în partea indiană a Kashmirului. Dar mai întâi, e important să lămurim un lucru. 

Cum sunt primiți albii în India

Acesta nu se vrea a fi un „blog de călătorie” dintre cele cu care v-ați obișnuit. Nu e o poveste scrisă de cineva care se declară „mușcat de microbul călătoriilor” dar nici măcar nu încearcă să fută vreo localnică. Și apropo, dacă tot suntem la subiectul ăsta, îi rog pe bloggerii care-și descriu călătoriile să-mi explice de ce sunt sătucele de pe malul apelor mereu „adormite”? Majoritatea locuitorilor acestor „orășele adormite de pe coastă” probabil sunt pescari harnici care se trezesc cu șase ore înainte să apuci tu să speli pe cap cu șamponul ăla scump și să-ți miști curul până la cafe internet. 

Mai bine vă duceți acasă. Experiența autentică pe care o tot căutați de când v-ați uitat la serialul Lost sigur nu e diaree care vi se prelinge pe picior și se usucă la soare în timp ce călăriți o cămilă în Rajahstan. 

Dacă ești alb, n-ai cum să trăiești experiențe autentice în India. Toată lumea știe că ești străin dacă-ți aruncă o singură privire. Momentele alea în care familiile de indieni te invită să dansezi cu ei lângă foc și tu spui ghiduș „De ce nu?” nu se cheamă „experiențe autentice indiene.” Indienii experimentează în momentele alea cultura turiștilor americani. Și ghici ce? Fac mișto de tine în tot acest timp. Odată ce accepți că a) călătorești, nu asimilezi și b) n-ai idee ce se întâmplă în jurul tău și nu înțelegi nici ce înseamnă sărăcia, abia atunci poți avea o experiență autentică despre care merită să scrii. 

O priveliște des întâlnită: Mumbaikars se adună să râdă de turiștii care încearcă să joace Kabbadi, un joc indian local. 

Mi se pare că trebuie să fii onest ca să scrii despre călătorii. Și, dacă vreau să fiu sincer, trebuie să vă spun că atunci când ești alb și călătorești prin India, o mare parte a timpului îți e ocupată de căcare. Constant. Te caci în culori și zgomote care nu știai că există. Vorbești despre căcat – începi cu câteva râsete și glume atunci când auzi cum vibrează din baie anusul colegului de drum, dar în scurt timp, devine primul lucru pe care-l menționezi la micul dejun. Compari mereu experiențele scatologice cu cele ale colegului, încercând să vă dați seama dacă e doar diareea pe care o face orice turist sau e vreo boală sinistră. Nu mai e mult până vă arătați unul altuia mostre de fecale. 

Vă întrebați vreodată de ce ne tot deconectăm când sunăm la relații cu clienții? 

A, să nu vă jucați niciodată cu bășinile cât timp sunteți în India. Granița dintre bășit și căcat dispare instant când atunci când treci granița. Aici există doar spârcâieli. Îmi pare rău, nu vreau s-o vorbesc de rău, chiar e o țară minunată. Dar n-ai ce-i face. Cuvântul „căcat” va apărea des în următoarele paragrafe, așa că hai să-l acceptăm și să mergem mai departe. 

Eu în vizită la copiii cărora le-am predat. Recunosc că fotografia asta e un pic clișeistică.

Așa, să trecem la Kashmir. Tocmai îmi terminasem misiunea la o școală de vară din mahalele Bombayului și eram deprimat. Copiii știu că pot face rost de bani pe străzi chiar dacă sunt needucați, dar măcar sunt siguri că în cele două ore petrecute la școală nimeni nu-i va abuza și nu le va face rău. Evident, eu și alți câțiva colegi am hotărât să ne îndreptăm spre teritorii mai luminoase imediat ce am terminat. 

În trenul de noapte Delhi-Jammu a fost o problemă cu biletele din a cărei cauză a trebuie să împărțim un pat de o singură persoană timp de 16 ore. Din fericire, dozele mari de Tramadol (un analgezic care-ți crește serotonina) sunt legale în India, așa că am luat șase fiecare, ne-am aranjat într-o formă de covrig uman și am adormit. 

Pilaf cu pișat de copil

Pizza cu cap 

În drumul nostru am vizitat câteva temple. Nu eram în căutarea spiritualității ca toți turiștii, dar tot ne-am ales cu destule buline roșii în frunte. Spiritualitatea e mult mai interesantă acolo, unde au câte un festival în fiecare săptămână, dar e în mod clar și mai dubioasă. În special picturile din temple. 

Zona de armistițiu trece prin munții Himalaya

Pe trenul de noapte Delhi-Jammu, am crescut doza de Tramadol conform toleranței dezvoltate, iar rezultatul a fost cam ca în filmele SF în care te criogenează timp de câțiva ani lumină. Apoi ne-am trezit în Jammu, unde nu mai aveam Tramadol și nu exista nici transport public. Nimeni nu construiește șine de tren lângă graniță pentru că se tem că pakistanezii le vor arunca în aer, așa că am plătit un tip să ne ducă cu Jeepul lui până în Srinagar, unde am auzit că poți închiria căsuțe-bărci britanice rămase din vremea Imperiului la prețuri dezgustător de mici. Dacă ignori senzația de vomă datorată altitudinii, peisajele de pe drum se pișă cu jet peste cele ale Elveției. 

Comentarii