Pe 16 decembrie 1985, într-un sat din Bărăgan, din comuna Gârbovi, judeţul Ialomiţa, un scriitor este judecat de comunitatea locală. Auditoriul, compus din activişti de partid, tractorişti şi medici veterinari, a fost convocat în sala de şedinţe a C.A.P-ului din localitate, de autoritățile comuniste, locale și de la București. Toţi au venit cu același scop: să incrimineze o carte și să-l tragă la răspundere pe autor, pentru nesocotirea bunăstării adusă la sate de regimul politic. Asta, și pentru prost gust literar.

În boxa acuzaţilor stă Ion Anghel Mănăstire, 35 de ani, considerat, la acel moment, un talent literar şi premiat de Uniunea Scriitorilor, încă de la primul roman publicat. Cu alte cuvinte, un scriitor în plin avânt. Mănăstire este un scriitor atipic. Nu a crescut visând în secret la momentul în care îşi va vedea pe rafturile librăriilor prima carte tipărită.

Se născuse pe 13 iulie 1950, în comuna Mănăstirea, judeţul Călăraşi. A ales Facultatea de Drept din Bucureşti, urmată de câteva cursuri postuniversitare de criminalistică şi, implicit, o carieră decentă în Miliţie.

„Am vrut să devin milițian din două motive. În primul rând, nu vreau să fiu ipocrit, milițienii aveau o situație materială mai bună, în acei ani, decât o bună parte a populației. Al doilea motiv e că, de fapt, toată viața mi-am dorit să devin scriitor. Iubeam romanele polițiste și mi-am dat seama că numai devenind milițian puteam să intru în contact cu viața, în toate formele ei. Era, practic, singurul mod în care aveam șanse să intru să analizez toate categoriile sociale‟, îmi zice Mănăstire.

Își ferește ochii cu mâna, de soarele puternic de afară. „Ți-am adus ceva‟, îmi spune. Scoate două dintre cărțile sale și mi le înmânează. Amândouă sunt cu dedicație. În una dintre ele, îmi urează „succes în nobila, dar dificila profesie (de gazetar), menită să vindece lumea de toate bolile sufletului‟. Atunci, îmi dau seama că omul din fața mea este și a fost, dintotdeauna, un idealist și un visător.

Ești, așadar, la C.A.P.-ul din Gârbovi, alături de un Ion Anghel Mănăstire tânăr. Acesta îi privește pe cei strânși să-l ancheteze, cum se adună. Încet-încet, sala devine neîncăpătoare. La ușă stau alți doi milițieni, de rang mult inferior celui al său. Mănăstire este ofițer, șeful Inspectoratului de Miliție Rutieră din Călărași. Ziua se plimbă prin județ, ca să depisteze șoferi vitezomani. Noaptea scrie romane.

Primele semne ale aplecării spre literatură apăruseră în perioada 1981-1985, când, împreună cu ziaristul Aurel David, criticul de artă Pavel Şuşara şi poetul Marin Lupşanu, Mănăstire crease, la Călăraşi, revista literară Albatros şi cenaclul cu acelaşi nume, al cărui preşedinte de onoare devenise scriitorul Mircea Sântimbreanu. Acelaşi Sântimbreanu îi publicase şi primul roman, Talanii, cu un succes imediat: în 1983, Ion Anghel Mânăstire era recompensat cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor.

Luat prin surprindere, dar şi încurajat de succesul primului său roman, autorul avea să scrie, în 1985, o a doua carte, Noaptea nu se împuşcă. Ambele romane erau despre viaţa dintr-un sat de câmpie din sudul ţarii, aşezat pe malul Dunării. Însă, dacă în Talanii era povestea cailor ucişi în întreaga ţara din dispoziţia autorităţilor conduse de Gheorghe Gheorghiu Dej, Noaptea nu se împuşcă descria dezastrul în care ajunsese satul românesc, chiar în timpul lui Nicolae Ceauşescu. Iar exemplul ales de autor, de localitate degradată în plin avânt comunist, era chiar Gârbovi.

Urmărind vânzoleala din jurul său, oamenii care-l priveau încordați, așteptând semnalul începerii procesului, Mănăstire încearcă să-și dea seama de unde a început toată demența asta. Prima reacţie negativă la adresa cărții sale venise din partea revistei Luceafărul. În cronica literară, din nr. 41/1985 al revistei, Mihai Ungheanu distrugea Noaptea nu se împuşcă. Îl compara cu primul roman al autorului şi se folosea, în mod pervers, de argumente estetice: „Unghiul de vedere este modificat de la o carte la alta; dacă în Talanii ne mişcăm pe o verticală plină de tensiune, în Noaptea nu se împuşcă ne deplasăm pe orizontală prin simpla adiţionare de fapte."

De aici, lucrurile se mișcă la viteză mare. Autorul află, din zvonuri, că romanul său a fost pus în discuţia unui grup de studenţi de la „Ştefan Gheorghiu". Este rechemat de urgenţă la Călăraşi, de către comandantul său de Miliţie, care îl trimite la secretarul cu propaganda al Comitetului Judeţean Călăraşi al PCR. Acesta îi explică scriitorului că romanul său trezise interesul unor cititori din comuna Gârbovi din judeţul Ialomiţa şi îi cere să meargă la o întâlnire cu ei, programată pentru ziua de 16 decembrie 1985.

Între timp, ușile sălii de judecată improvizate sunt închise. Înăuntru se află aproximativ 50 de oameni, cei mai mulţi aduşi aici direct de la locul de muncă. Unora li s-au dat copii ale romanului incriminat, cu pasaje subliniate, pentru a nu mai pierde vremea cu lectura. Autorităţie încep dezbaterile. După câteva minute, anunță deja că Mănăstire va fi sancționat, pentru că a văzut o lume prăbuşită, în ruine, exact acolo unde, de fapt, există bogăţie şi entuziasm.

O prietenă a autorului, Stela Anghel, încearcă să intervină. Este ameninţată cu scoaterea din sală. Apoi, rând pe rând, oamenii din sală iau cuvântul.

Marin State, învăţător pensionar: „E vorba într-un capitol şi de tractorişti. Autorul îi descrie ca pe nişte indivizi murdari. Pe unde dorm ei miroase urît. Sunt murdari de sus şi pînă jos. Cei mai mulţi tractorişti au fost elevi de-ai mei. Ei sunt astăzi mecanizatori de frunte. E adevărat, nu-şi fac duş pe cîmpie, dar ei nu sunt «împuţiţi», cum se exprimă autorul. Noi trebuie să-i stimăm tocmai pentru munca lor, că ei fac pamîntul mai curat şi mai frumos. Cînd munceşti pamîntul, în niciun chip nu te murdăreşti, asta trebuie să ştie autorul.‟

Gheorghe Ioniţă, ţăran cooperator: „Cartea e scrisă ca şi cum noi n-am exista. În sat n-au rămas decît proştii — spune un personaj din carte. Aşa să fie? Dar proştii ăștia fac grâul, porumbul, pateul (sic!), arăm, sămânţăm, ducem înainte agricultura.‟

OK, probabil că toate citatele astea ți se par ciudate. Te întrebi: „Băi, dar cum vorbeau oamenii așa, pe vremea aia? Și nu orice oameni, d'ăștia de la sat, cetățeni simpli, fără școală multă‟. Păi, tocmai, că nu vorbeau așa.

Ion Anghel Mănăstire îmi povestește cum, toate intervențiile oamenilor simpli au fost prelucrate de reprezentanţii presei de partid, prezenţi, şi transcrise, la câteva zile distanţă, fără naivităţile şi erorile gramaticale originale. Și, apoi, publicate într-un dosar de presă în România literară. Pasajele pe care le-ai citit mai devreme de acolo sunt luate.

Mănăstire păstrează și azi bucata de hârtie pe care și-a notat discursurile exacte, pronunțate, atunci, în sală. De exemplu, iată ce a spus Gheorghe Manea, medicul veterinar al satului:

Iată, acum, și varianta aceluiași discurs, apărută în numărul 52/1985 al României literare:

După proces, Anghel Mănăstire este chemat de superiori: „Ce-ai făcut, mă? Ce-ai scris tu acolo?‟. Este imediat retrogradat din funcție și invitat să-și dea demisia din Miliție. Refuză. Își vede colegii dându-și coate, când trece pe lângă ei.

Cartea îi este retrasă din toate bibliotecile şi librăriile din ţară. Soţia sa este ostracizată. Ziaristul Aurel David, membru în cenaclul Albatros, își pierde postul de redactor-şef al publicaţiei cu acelaşi nume. Mircea Sântimbreanu este îndepărtat din funcţia de director al editurii Albatros. Domniţa Ştefănescu, redactorul cărţii, este retrogradată din funcţie timp de trei luni.

În fine, lui Mănăstire i se găsește o nouă funcție în Miliție. Puține sunt frazele care exprimă mai bine conceptul de „are șeful ceva cu mine‟, decât următoarea. În ea, stă o întreagă epocă. Este despre frică, obediență și absurd. Iat-o:

Așa l-a prins Revoluția din decembrie 1989. După căderea comunismului, cărțile îi sunt reeditate. Este redactor șef al revistei Pentru Patrie. În final, în 1999, este rechemat la Inspectoratul General de Poliție, ca director la Relații cu Publicul. Doi ani mai târziu, se pensionează.

Astăzi, locuiește la țară, la 30 de kilometri de București. În anumite zile, când fata îi este prea ocupată, mai dă prin București, să-și ducă și să-și ia nepoatele de la școală. Mai scrie, dar rar. „Rar de tot mai găsesc cuvântul potrivit, exact ăla care trebuie acolo‟, îmi spune.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre viața în comunism:
Ce probleme aveau părinții tăi când erau adolescenți în anii '70
Viața gay între Mița Baston și… Securitate
Chestiile pe care le știi despre Securitate sunt în mare parte vrăjeli