Minerii au plâns la înmormântarea Petrilei

O fi ea meseria de jurnalist cea mai frumoasă din lume, dar tot are părțile ei de căcat, când ți-ai dori să fii departe de locul despre care scrii și de povestea pe care trebuie s-o spui mai departe cât de obiectiv poți. Un moment ca ăsta a fost cel din noiembrie 2008, când număram morții de la mina Petrila, și multe altele în care am fost martorul tragediilor din subteranul Văii Jiului, dar parcă ziua în care am asistat neputincios la închiderea definitivă a minei Petrila, cea mai adâncă din Europa și prima deschisă în Vale, a fost de departe cea mai dureroasă.

În 2006, când s-a închis mina Aninoasa, directorul de atunci peste mineritul din zonă, Daniel Surulescu, zicea că minele sunt ca oamenii: se nasc, trăiesc și mor. Asta-i viața și n-ai ce-i face. La Petrila însă n-a fost vorba de moarte bună – și în cazul niciuneia din minele închise în Valea Jiului din 2008 încoace – ci mai degrabă de crimă, pentru că nu împuținarea resurselor de cărbune a dus la dispariția lor, ci niște calcule seci făcute de cei care n-au văzut mina decât în poze, la care se adaugă un cerc vicios al incompetenței, care culminează cu închiderea mineritului.

Dacă crezi că asta-i doar treaba minerilor care rămân fără mină, te înșeli amarnic: întreaga comunitate resimte profund un asemenea moment, pentru că nu e om în Petrila să nu aibă ori să nu fi avut un părinte, un bunic ori un unchi care a trudit în subteranul Petrilei, la peste un kilometru adâncime. Poate cea mai apropiată imagine de realitate a unui asemenea moment e ceea ce mi-au spus două femei care își pierduseră soții în exploziile de la mină: e ca și cum ne-am înmormânta a doua oară morții.

Și chiar ca la o înmormântare a fost. Ne-am adunat de dimineață la gura puțului pe unde avea să fie scos ultimul vagonet cu cărbune, și am văzut lacrimi în ochii multora dintre cei prezenți. Veniseră la funeraliile minei foști mineri, dar și câțiva dintre supraviețuitorii tragediei din 2008, când 13 mineri și-au pierdut viața sub pământ. „Am și acum coșmaruri, deși au trecut niște ani. Îți spun sincer că, de două zile nu mai dorm și nu pot exprima în cuvinte sentimentul pe care îl trăiesc acum. Nu credeam să am parte vreodată de așa ceva, mai ales că aici mi-am pierdut prietenii. Păcat de sângele vărsat în abatajele astea", mi-a spus printre lacrimi Nicolae Cristea, unul dintre minerii care au avut norocul să scape cu viață din explozie.

Tot cu lacrimi în ochi mi-au vorbit și minerii ce au ieșit din ultimul șut cu ultima tonă de cărbune extrasă la Petrila. Cătălin Cenușă e șef de brigadă și a lucrat mai bine de 20 de ani sub pământ, iar el și ortacii lui sunt ultimii care au văzut subteranul minei în care și-au lăsat sănătatea. După ce a împins umăr la umăr cu prietenii lui vagonetul din gura puțului pe rampă, s-a așezat în marginea lui, și-a pus palmele aspre, negre de cărbune, peste bulgării de huilă, și a rămas așa multă vreme. Fanfara cânta Imnul Minerilor, fotografii trăgeau zeci de cadre, dar brigadierul Cenușă a rămas cu palmele așezate peste cărbune, ca și când și-ar fi vorbit – și cred că asta e imaginea care îmi va rămâne în minte de la funeraliile minei Petrila, născută la 31 decembrie 1859 și trecută în neființă la 30 noiembrie 2015.

Ce fac minerii fără mină? Păi ce să facă, sunt disponibilizați pe bandă rulantă, așa cum se întâmplă deja din 2007, numai că una e să se restrângă activitatea unei mine, și alta e să dispară cu totul. „Pe mine, unul, mina m-a crescut, așa să știi. Lucrez aici de la 18 ani, aici m-am format ca om, de-aici mi-am crescut copiii, aici speram să-mi angajez băiatul, că era o pâine grea, dar sigură. Acuma ce fac cu ordonanța lor? Îs vreo trei sute de milioane, din care abia dacă îmi cârpesc datoriile pe la bănci, și după aia stau și aștept pensia, că pe noi ne face pensionari la 45 de ani. Ce fac eu de-acum încolo? Unde vin în fiecare zi la muncă?", spunea Miron, care a lucrat 23 de ani la mina asta.

Din cei trei sute de angajați pe care îi avea mina, aproape o sută – adică întreaga brigadă a lui Cenușă – vor fi mutați la mina Lonea, și asta abia după ce au protestat, pentru că mina Lonea, aflată în celălalt capăt al orașului, aparține de Complexul Energetic Hunedoara, nu de Societatea Națională Pentru Închideri Mine Valea Jiului, și a fost nevoie de aprobarea ministrului energiei pentru transferul lor. „Chiar și așa, nu-i deloc tot una pentru noi: mina asta era casa noastră, o știam pe de rost, am pus umărul la dezvoltarea ei. Acum mergem în altă parte, cu alți oameni. Nu e deloc ușor, să știi, dar n-avem ce face", îmi spunea Cătălin Cenușă.

La doi pași de ultimii cărbuni scoși din mina Petrila, directorul societății care închide mine, Aurel Anghel, vorbea cu reporterii despre cât de nasol e că se închide mina, și nu știu dacă era ipocrizie chestia asta sau o bruscă dedublare. Nu poți accepta că mina nu mai e viabilă, deși mai are cărbune pentru zeci de ani și n-ai dat un leu pentru retehnologizare, ca mai apoi să le spui ortacilor Noroc Bun, asta este, mina nu mai există. Nu poți da vina pe Uniunea Europeană, care te pune să închizi minele, când statul român a uitat complet să investească în acest domeniu, susținut de stat în toată lumea, deși zice că huila e resursă strategică. Nu te poți uita în ochii oamenilor pe care-i trimiți acasă, decât dacă nu mai ai pic de bun simț.

Și mai grav e că lucrurile nu se opresc aici, pentru că planul de a pune la pământ tot ce a însemnat mina Petrila abia dacă au fost încetinite. Apetenței pentru demolare a închizătorilor de mine i s-a opus artistul Ion Barbu care, alături de un grup de arhitecți, a elaborat un plan de reconversie a clădirilor cu valoare de patrimoniu industrial din curtea minei în spații culturale neconvenționale, numai că cei care închid minele n-au ținut cont de el, deși le-a arătat ce poate în fosta clădire a pompelor. O comisie a Ministerului Culturii urmează să decidă trecerea în cadrul clădirilor cu valoare de patrimoniu a unora dintre spațiile de la mina Petrila, dar deja una dintre ele a fost pusă de pământ. E vorba de hala compresoarelor, o clădire superbă, cu coloane, de la sfârșitul secolului 19, care a ajuns moloz în graba celor care vor să radă de pe fața pământului tot ce înseamnă tradiția mineritului în Valea Jiului.

De supărarea asta, Ion Barbu nici n-a fost la momentul funest din 30 octombrie, dar i-a invitat pe petrileni în curtea casei memoriale a scriitorului Ion D. Sîrbu din Petrila, unde mina a fost îngropată așa cum se cuvine. Un sicriu umplut cu cărbune a fost înhumat în sunetul fanfarei, și cei prezenți au plâns ca la mort după mina în jurul căreia s-a făcut orașul ăsta, despre care scriitorul mai sus pomenit zicea că e o lume întreagă, pe când Europa e un biet continent.

Nimeni nu mai intră în mina Petrila. Galeriile au rămas tăcute ca niște morminte, și în curând nici șobolanii nu vor mai rămâne aici. Cărbunele, cât o mai fi, nu va vedea nicicând lumina, pentru că mina Petrila nu mai este.

Fie-i huila ușoară, cum zicea un prieten.

Urmărește VICE pe Facebook