Minoritatea creștină din Siria ripostează

Un voluntar dintr-o miliție creștină din guvernoratul Hasakah, în nordestul Siriei

Biroul de securitate e ascuns atât de bine pe străduța lăturalnică încât îți e dificil să-l iei în serios ca operațiune de rezistență amenințătoare. Înăuntru, niște tineri înarmați sunt îmbrăcați unii în uniforme, alții în haine civile. E o scenă obișnuită în Siria de azi – o țară cu mai multe grupări armate decât poți număra – cu excepția faptului că biroul e atât de curat încât ai putea mânca de pe podea și majoritatea bărbaților sunt foarte bine îngrijiți. Iar semnul de pe peretele biroului e în altă limbă decât cea arabă sau kurdă, principalele două limbi din regiune, și are o cruce în centru.

Sutoro, cum se numește organizația, înseamnă „poliție” în siriacă, limba creștinilor asirieni din zonă – guvernoratul Hasakah din nord-estul țării. Grupul a fost descris ca fiind o miliție creștină, dar e, de fapt, o echipă de supraveghere a cartierului, cu capacitatea de a aresta și cu arme automate. Membrii ei patrulează străzile din Qahtaniya, Al-Malikiyah și Qamishli, orașe în care oamenii – majoritatea kurzi, dar și creștini și arabi suniți – sunt încleștați într-o luptă brutală cu militanții islamiști, unii dintre ei asociați cu al-Qaeda.

Creștinii din Siria – dintre care mulți sunt ai bogați și o duc mai bine decât majoritatea sunită săracă a țării – au apărut la știri în rolul de victime al războiului civil din țară. Lupta dintre rebelii islamiști și forțele regimului din Maaloula, un oraș creștin din nordul Damascului unde încă se vorbește aramaica – limba lui Cristos – a fost considerată o mișcare foarte nefavorabilă pentru o comunitate care acum câțiva ani era înfloritoare. De la începutul conflictului, se estimează că au plecat din țară 450 000 de creștini, peste un sfert din totalul inițial. Dar unii încă rezistă.

„Am înființat acest grup pentru a le permite oamenilor noștri să se apere și pentru a-i asigura că nu e nevoie să-și părăsească ținuturile natale. Suntem în vizorul jihadiștilor”, spune comandantul Sutoro din Qahtaniya. La fel ca majoritatea creștinilor sirieni – organizați sau nu – se teme de publicitate și mă roagă să nu-i public numele. Sutoro nu operează independent, ci în cooperare cu forțele de securitate kurde, puterea dominantă a nord-estului. Patrulează și verifică punctele de control, se ocupă de securitatea orașului, luptă împotriva infracțiunilor și rezolvă problemele locale mai mici. Un grup e activ pe linia de front care divide regiunea declarată teritoriu kurd autonom la începutul anului de ariile controlate în principal de rebelii arabi.

Kurzii nu tolerează grupuri rivale înarmate pe teritoriul lor – motiv pentru care regiunea e relativ calmă – dar se pare că nu-i deranjează că unii creștini formează miliții. „Toate comunitățile sunt egale aici, așa că oamenii au dreptul să-și protejeze zonele”, spune Shahin Yakub, purtător de cuvânt al poliției kurde din Al-Malikuyah. „Își coordonează mișcările cu ale noastre și în orașul ăsta sunt doar vreo douăzeci.”

Atitudinea n-a fost dintotdeauna atât de tolerantă; acum câteva luni, când Sutoro a încercat să-și deschidă sediu în Al-Malikiyah, kurzii i-au dezarmat. Dar războiul tot mai crâncen cu islamiștii și campania de bombardamente care a avut ca țintă orașele kurde i-au făcut să se răzgândească.

O biserică ortodoxă siriană abandonată în Ras al-Ayn

În orice caz, există niște probleme cu Sutoro. Grupările din Al-Malikiyah și Qahtaniya sunt controlate de Partidul Uniunii Siriace (SUP), o organizație anti-guvern. Simpatiile ramurii Qamishli sunt mai puțin clare. Mulți creștini spun că grupul e plin de loiali ai regimului și informatori, deși asta s-ar putea să reflecte realitatea că guvernul e încă foarte prezent în Qamishli. Situația mai dezvăluie și fisurile și confuziile din interiorul comunității și faptul că mulți creștini nu vor să aibă de-a face cu revolta anti-guvern care durează de trei ani și care le-a adus numai amărăciune.

Un bun exemplu al acestor fisuri e părintele Mallek Mallous, preotul catolic chaldean din Al-Malikiyah. Locuiește într-un fel de palat, are propria biserică în curte și afișează pe peretele casei steagul regimului sirian. Când îl întreb cum de a rezistat tricolorul pe perete la 16 luni de când forțele regimului au fost obligate să renunțe la aceste zone în favoarea kurzilor, îmi spune: „Trăim în Siria și nimeni nu poate anula acest steag fără susținerea poporului.”

Părintele Mallous are și o fotografie cu președintele Bashar al-Assad în camera unde stăm de vorbă. Nu e de mirare, având în vedere că atât el cât și majoritatea creștinilor cărora le-am luat interviu aici sunt de părere că perioada de dinaintea războiului era o binecuvântare pentru toți sirienii. „După ce Bashar Assad a devenit lider în 2000, salariile au crescut de patru ori în Siria. Majoritatea oamenilor trăiau bine”, spune el. Deși e adevărat că economia creștea rapid în anii dinaintea războiului, comentariile lui m-au făcut să mă întreb dacă omul a ieșit vreodată din curte. E de părere că „islamismul a crescut în Siria din cauza sponsorilor saudiți și a propagandei”, adică exact ce spune guvernul despre creșterea numărului de musulmani extremiști din țară.

Mulți creștini împărtășesc această viziune. E de înțeles, având în vedere că, față de vecinii lor suniți și kurzi, comunitatea o ducea foarte bine sub conducerea lui Assad. Deci nu e de mirare că privesc rebeliunea condusă de islamiști ca pe o amenințare.

„Știi ce se va întâmpla cu oamenii ca noi dacă ajung aici?” întreabă părintele Mallous, dând din cap. „Au anunțat că vor război împotriva creștinilor. Ne răpesc și ne ucid.” În orice caz, așteptările lui și ale altor bărbați creștini că guvernul se va întoarce și totul va fi bine, conflictul se va rezolva și comunitatea creștină va fi protejată, par foarte naive.

Voluntari ai miliției creștine din Al-Malikiyah

Bărbații ca Barsoun Barsoun, care conduce biroul din Qamishli al Partidului Uniunii Siriace – o organizație asirian-creștină – sunt de acord. Orașul principal din nord-est e un loc opresiv, înfricoșător, plin de informatori, steaguri ale regimului și fotografii ale președintelui. Controlul e împărțit între regim, forțele kurde și Suturo. „Avem multe probleme”, spune Barsoun. „Răpiri, arestări…Doi membri au dispărut, despre unul nu se știe nimic și unul a murit ostatic. Dar nu ne-au arătat niciodată cadavrul.”

Se retrage în anonimitatea curții.

Barsoun – tânăr, vorbitor de engleză – și băieții lui încearcă să distribuie ajutoare și să organizeze diverse activități în comunitate pentru a convinge creștinii să rămână în țară. Are cea mai matură viziune pe care am auzit-o în Siria. „Vrem să lucrăm împreună cu ceilalți – kurzii, arabii – pentru că nu e doar pământul nostru”, spune el. „Asta ar putea fi soluția pentru problemele țării.”

Poate că da. Dar până atunci, prinși în lupta dintre atâtea grupări diferite, creștinii vor mai avea de îndurat vremuri grele.

Urmăriți-l pe Balint pe Twitter: @balintszlanko

Traducere: Oana Maria Zaharia