Adu-ți aminte. Mai întâi au fost adolescenții care se extaziau la Depeche Mode și la rock din ăla, eroic. Apoi au venit hipioții, cu the Doors și piese despre flori în păr și alte căcaturi. După care, Nirvana, blugii rupți, flanelul de lână, deprimații, care-ți dădeau impresia că se vor sinucide în secunda a doua. Apoi, cooliștii care încă mai poartă peruci Pulp Fiction și ascultă electro sau manele.

De-a lungul timpului și eu am fost toate aceste stiluri. Nu-mi dau seama de ce, astăzi, cum nu-mi dădeam seama nici atunci, exact ce făceam. Poate era teribilism, poate era nevoia de a mă afișa, de a fi în centrul discuțiilor. Poate mă plictiseam și voiam să încerc ceva nou.

Gândindu-mă la toate persoanele astea alternative pe care le-am jucat, îmi dau seama că aveau dreptate ăia care-mi tot spuneau că e o prostie.

Treci de 30 de ani și-ți dai seama că toate modele au trecut ca buldozerele peste tine, pentru ca, la final, să nu-ți mai dorești să afli decât cum să faci bani. Mulți bani și rapid.

Pe la 12 ani, încep să combin colanții și blugii scurți, și să scriu, pe cur, cu carioca roz: "Baby Baby". Șapca o port invers și am bocanci cu bot de metal, marca Vanilla Ice. Pe ușa dulapului e un afiș cu Madonna. Pe lângă Ice Ice Baby, mai ascult și câte ceva din repertoriul lui MC Hammer, Salt'n Pepa sau 2Pac.

Îmi place să mă dau băiat și să mă plimb cu câte o prietenă de gât, prin jurul singurului parc din oraș. Păstrăm un aer misterios și avem glume de căcat, la care ne prindem doar noi. Avem senzația că toată lumea ne privește, dar, de fapt, nimeni nu ne bagă în seamă. Până la urmă, sunt de râsul curului, dar nu asta contează. Ne distrăm isteric în filmul nostru.

Îmi place de un vecin. E pentru prima oară când simt ceva pentru un băiat și-mi rup blugii în genunchi, doar ca să mă observe. Am 13 ani și două bețe jumulite din toate părțile. Nu știu ce e în capul meu, dar numai față de agățat nu am. Tipul mă vede, dar probabil că mă consideră nebună. În '94 să apari în halul ăsta într-un oraș cu 20 000 de locuitori, e un gest complet inutil.

Ascult Cranberries, Nirvana și Prodigy. Sufăr din dragoste, dar mai ales pentru că tipul nu mă bagă deloc în seamă. Fac 245 de ture pe zi prin jurul blocului lui, în speranța că voi fi observată. Din păcate Cristi de la doi se combină exact cu prietena mea de la țară, Anișoara, cu care mă plimb la braț în fiecare zi. Mai târziu, Cristi s-a transformat și el în cocalar și-a chelit. Taică-su a murit. Soră-sa mai mare a devenit prostituată prin București.

După primul eșec în dragoste, plec în Capitală. Maică-mea tocmai a înnebunit și s-a înscris la Universitatea de Bioenergoterapie din București. M-a luat cu ea. În București e alt trip. Aici lumea se îmbracă cumva ciudat, cu blugi largi și malete mulate, se dau cu Pegasul și ascultă Depeche Mode. Cât maică-mea se ocupă de energii, eu mă duc la Dinamo, să învăț înotul, cu încă trei vecine.

În weekend merg cu gașca din fața blocului în curtea Spitalului 9 și jucăm leapșa sau oina. Îmi cumpăr și eu blugi largi ca niște burlane și-mi dau părul cu gel. Am gașcă și toată lumea mă place. Nu știu de ce. Poate pentru că sunt cea mai mică sau poate pentru că văr-miu i-a instruit pe toți să aibă grijă de mine, altfel le sparge fața. Văr-miu e o matahală de om. De când era mic-mic a băgat frica-n toată lumea. Nu știu cum a reușit, dar a rămas la fel.

În gașca noastră se ascultă Depeche Mode, Ace of Base și Michael Jackson. M-am împrietenit rapid cu toată lumea. Deja împărțim stickere, afișe și casete cu Depeche. Mă simt mai bine decât acasă, dar visul nu durează mult.

Revin la Huși, după o vară întreagă petrecută în București. Parcă am uitat complet de unde am plecat. Vreau gașcă iarăși. N-am chef de Anișoara. În liceu reușeșc să-mi fac o gașcă, dar oamenii ascultă punk. Sunt elevii ăia nașpa care chiulesc de la ore, se pișă-n lustrele comuniste de tip glob din clasă și se urcă pe catedră în timpul orei și nu le pasă de nimic.

Nimeni nu rămâne repetent din gașca noastră, dar nici pe la școală nu prea dăm. În schimb, suntem campioni la biliard și gin tonic.

Ne îmbrăcam toți cu cele mai jegoase și mai rupte haine pe care le aveam. Băieții sunt skin heads sau cu creastă, fetele sunt tunse pe genul french.

În primul an de facultate ne mutăm cu toții la Iași. În primă fază, în camera mea de cămin. Iau examenul cu bursă, deci primesc bani lunar de la stat, pe care-i dau pe alcool, evident. Și pe alte chestii asemănătoare. Mâncarea vine moca de acasă și cazarea e gratis. În serile extreme, ocupăm sala mare de conferințe din cămin, cu câteva bidoane de vin, punem manele și ne facem „face painting‟. Intrăm apoi prin camerele studenților, mascați ca niște clovni și beți ca dracu'.

Mă trezesc în pat cu un tip care mirose a usturoi. Mă sperii. Sar, urlu. Îl întreb cine naiba e și ce caută la mine în pat. El râde și mă întreabă ce caut eu la el în pat? Greșisem etajul.

În anul doi de facultate reușim să fim cei mai detestați din cămin. Gașca se cam destramă. Eu mă mut în cealaltă parte a orașului. Îmi propun să ajung pe la școală mai mult și încep cu barurile de lângă facultate. Întâlnesc mulți profi, scriitori și filosofi de bodegă. E amuzant și discuțiile parcă sunt mai deștepte. Îmi fac o nouă gașcă din scriitori de crâșmă și studenți care n-au chef de școală.

Nu trecem pe la școală decât ca să ne spălăm pe dinți. Ocupăm una dintre casele unui preot și stăm acolo cu toții fără lumină și apă. Casa e mare. Seara facem focul în grădină sub cireș, comentăm cărțile citite pe zi, mai invităm câte un scriitor sau câte o hipioată.

Din când în când îi mai tăiem preotului câte o găină. Poliția nu știe ce să ne facă. Deocamdată e bine. În Iași totul e posibil. Cu adevărat.

Mă mut în București după facultate cu un prieten din vechea gașcă. Suntem în 2004. Noi ajungem primii în Capitală. Mă întâlnesc cu câțiva prieteni gay din Huși, care mă introduc în Web culture.

Ajung să fac parte dintr-o gașcă veselă de gay aristocrați care locuiesc prin mansarde și merg la biserică.

N-avem bani, dar mergem prin Web Club (Mecca coolimii bucureștene, pe vremea aia) și pe la United Colors of Beneton. Dacă nu cumpărăm nimic, măcar intrăm. Mâncăm numai de la Nic sau restaurant.

Ascultăm Royksopp, Sigur Ros, Bjork, Mum, Sondre, acid house. Avem toți conturi de myspace.

Plec din București, după o experiență office de doi ani, într-o multinațională de căcat unde mă deprim iremediabil. Am senzația că trăiesc ceva total fals. Îmi permit orice, dar la nivel de subzistență, deși câștig în jur de șapte sute de euro, dar asta parcă nu e suficient deloc.

E o chestie robotizată și tristă. Mă decid să plec din țară. S-au deschis granițele Europei și pentru noi, românii, în ianuarie 2007. Ies din țară cu două prăjite pe care le-am întâlnit în Piața Revoluției, de Revelion, și cu care am vorbit cam atât: „- Mergi cu noi în Berlin?‟ „- Când?‟ „- Păi pe 2 ianuarie. S-au deschis granițele. Poți merge cu buletinul.‟ „- Da, merg, dar n-am bani.‟ „- E ok. Mergem cu stopul. Acolo avem cazare la niște prieteni.‟ „- Ok. Merg.‟

În Berlin stau complet gratis timp de un an jumătate, într-un project house, unde plătesc doar întreținerea. Îmi fac un iubit francez, performer și muzician, cu care o dau și pe BDSM. Ne simțim cel mai cool cuplu din underground-ul berlinez.

El se îmbracă, de obicei, în femeie arabă cu rochie neagră și accesorii multe, din aur și plastic, iar, pe cap, poartă o pălărie de chinez cu coadă. Eu mă îmbrac foarte feminin și sexy, cu haine din latex sau french fetish, cu rochii scurte closh și pălării cu boruri extrem de largi. Și, inevitabil, platform boots. Asta se întâmpla acum zece ani, cu aproximație.

Convenim că avem voie orice, atâta timp cât suntem împreună. Singura gașcă pe care nu o spargem e cuplul. În rest, we don't care.

Reîntoarcerea în București e mai deprimantă decât mi-am imaginat vreodată. Plâng non-stop și-mi înjur zilele că m-am întors aici, unde nimic nu se întâmplă cu adevărat. Chestia asta durează ani buni. După care, îmi dau seama că trebuie să schimb ceva. Cel mai important lucru pentru mine acum este să fiu cool, doar pentru ochii mei. Să mă simt mândră de mine.

Vreau să salvez lumea. Mă înscriu într-un partid politic verde. Salvăm pădurile și Roșia Montana. Vrem să fim alternativa. Lucrurile iau o turnură un pic serioasă, deși am un feeling că se va alege praful de partidul nostru, pentru că avem doi lideri total incompetenți: unul arată ca un rockstar de căcat cu pletuță și viziune total obtuză. Celălalt, e un hipster școlit prin Anglia, cu dubii legate de propriul gen.

Fac valuri pe Facebook cu activitățile mele activiste. Sunt și într-o gașcă de activiști politici, care fac stencils pe la Casa Poporului. Scriem articole despre activiștii interbelici și, uneori, mai ieșim cu pancarte pe la Universitate. Deja am un sentiment de inutilitate. Nu toată lumea știe de ce iese în stradă și nu există solidaritate. E din nou o chestie cool și doar atât.

Trece timpul și-mi dau seama că am avut dreptate. Partidul se duce pe pulă. Toți cei înscriși își dau demisia din cauza psihopatului oportunist și misogin cu pletuță, care insistă să facem coaliție cu PSD-ul, adică să fim aripa lui verde. Recunoașteți personajul.

Îmi dau seama că sunt exact în locul de dinaintea plecării în Berlin. Adică la corporație și business. Cooleala e mâncătoare de timp și energie fără rezultate concrete. Nu e combinație. Nu mă mai amuză acum decât ideea de a descoperi cum se fac banii.

Descopăr că pot porni un business online cu o sută de euro, pe care îi voi investi în site.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre mode:
Un olandez a fotografiat timp de zece ani moda kitchioasă a străzii
Arsurile solare sunt la modă pe Instagram
Dictatura modei