Am văzut „Moonlight”, filmul despre greutățile pe care le întâmpină un negru homosexual din America

Toată viața mea a trebuit să mă lupt cu faptul că sunt negru și gay. Deși identitatea mea rasială și sexuală se reflectă în entitatea mea, uneori e ușor să le privești ca și cum se bat cap în cap. În societatea noastră, atât culoarea pielii cât și orientarea sexuală au fost abordate cel mai comun în termeni liniari și simt o presiune constantă să aleg dintre cele două.

Atunci când bărbații negri au demontat unul dintre cei mai proeminenți activiști ai mișcării #BLACKLIVESMATTER, doar pentru că era un gay declarat, m-am zbătut să-mi găsesc locul în comunitatea negrilor. Dar atunci când bărbații albi au susținut că„niciun negru" nu i-a abordat pe aplicațiile de dating, m-am zbătut la fel de mult să-mi găsesc locul în comunitatea gay. Eu sunt la intersecția ambelor identități, dar uneori se simte ca și cum să fii negru și gay este să trăiești între două lumi care se exclud reciproc.

Din motivul ăsta, eram atât entuziasmat, cât și sceptic să vizionez Moonlight, al doilea film a lui Berry Jenkins, care a regizat anterior Medicine for Melancholy, un film indie destul de aclamat de critici. Acțiunea se concentrează pe Chiron, un negru homosexual care crește într-un cartier mărginaș din Miami și expune toate circumstanțele variate specifice acestei experiențe: mama lui e dependentă de crack, tatăl lui este absent și se simte forțat să-și ascundă orientarea sexuală pe toată durata filmului, din teroarea amenințărilor.

Chiar din trailerul filmului poți să-ți dai seama că multe dintre experiențele prin care trece Chiron instigă la o violență brutală împotriva lui, iar faptul că publicul primește o perspectivă diferită a ceea ce înseamnă să fii gay este un lucru promițător.

Dar oricât de important este filmul ăsta, care nu se concentrează pe experiențele unui protagonist alb cvasi-privilegiat, m-am cutremurat la gândul de cum ar putea acest film să exprime cultura negrilor și conexiunile cu homofobia. În climatul cultural contemporan, în care negri nevinovați sunt împușcați de polițiști din cauza unor stereotipuri rasiale că ar putea fi periculoși, știam cât de riscant poate fi să faci un film în care negrii sunt portretizați ca fiind violenți sau agresivi.

În același timp, nu puteam să-mi imaginez cum o poveste de genul ar putea fi ecranizată fără realitățile dure și directe. Oricât de importantă mi se părea schimbarea noțiunii că toți bărbații negri sunt violenți și agresivi, am simțit că ar fi o lipsă de responsabilitate să nu-i expună pe cei care sunt așa. Cu alte cuvinte, relația potențial violentă care există între negrii gay și negrii heterosexuali homofobi reprezintă chintesența filmului. Astfel înțelegi cum e să crești ca negru homosexual, într-un cartier mărginaș.

Moonlight confirmă asta. Filmul, prezentat în trei acte, documentează trei perioade diferite din viața protagonistului: copilăria, adolescența și viața adultă. Este absolut sfâșietor. Prima oară când îl vedem pe Chiron, el este fugărit de niște copii din cartier care țipă: „Hai să-l prindem pe poponar!". Mai târziu, el este călcat în picioare de o gașcă de bătăuși de la școală. Până și mama lui dependentă de crack îl batjocorește. Moonlight nu încearcă să depășească severitatea condiției homosexuale „dintr-un cartier". Ba mai mult, filmul atrage atenția asupra acestui cartier din Miami, unde dacă ești gay înseamnă că vei fi exclus de restul comunității, înseamnă că o să trăiești cu frica de a merge singur pe stradă și cel mai probabil vei fi agresat până când vei reuși într-un fel să scapi. Această realitate homofobă prezintă nucleul emoțional al filmului.

Însă, Jenkins nu permite ca aceste realizări dure să acapareze scenariul, iar el subliniază în film un aspect la fel de important: nu toată lumea din „cartier" este rea. Sărăcia nu este dintr-o singură bucată, ci pe nivele, iar ochiul format al lui Jenkins captează subtilitățile experiențelor personajelor din film, ceea ce le face mai reale, tragice și cu impact copleșitor. Este vorba de capacitatea de a colora aceste experiențe în nuanțe subtile, care amplifică perspectiva existenței marginalizate. Chiar dacă atitudinea homofobă și potențial violentă este generalizată în cultura negrilor, este la fel de adevărat faptul că nu toată lumea se identifică cu acest aspect. Deși viața lui Chiron este îngreunată incontestabil de cei din jurul lui, există câteva persoane, în mod special bărbați, care sunt dispuși să lupte împotriva normelor și să-l accepte ca pe o ființă umană.

Primul personaj care apare pe ecran nu este Chiron, ci bărbatul care devine aproape în totalitate responsabil pentru conturarea simțului său de masculinitate și de sine. Juan, un traficant de droguri bine făcut, care impune respect desăvârșit de la aproape toți vecinii, un respect bazat mai puțin pe intimidare și puterea banilor, ci mai mult pe caracterului său. El ar fi putut cu ușurință să se transforme într-un stereotip homofob, dar devine una dintre singurele persoane din viața lui Chiron care-l apreciază în ciuda sexualității sale.

Într-o scenă, Chiron îl întreabă pe Juan „Ce e un poponar?", iar Juan în răspunde: „Un «poponar» este un cuvânt folosit pentru a jigni persoanele gay". Când Chiron îl întreabă apoi dacă el este poponar, Juan îl convinge pe băiat că „poți să fii gay, dar nu trebuie să le permiți să-ți spună poponar". E un moment care demontează preconcepția că toți bărbații negri, în special cei din oraș, sunt homofobi. Rolul lui Juan este unul dintre cele mai profunde din film, deoarece demonstrează publicului că bărbații negri pot fi la fel ca restul oamenilor, chiar și cei de la care te aștepți să fie personaje negative, cum sunt traficanții de droguri, pot da dovadă de bunătate și empatie. Deși noțiunile tradiționale ale unei masculinități negre erau bine înrădăcinată, Juan a dat de un băiat cu probleme, care avea nevoie de un sprijin paternal și a hotărât să-l ajute.

Evident, este foarte importantă expunerea realităților dure ale unei vieți la intersecția dintre a fi negru și gay. Ai parte de obstacole unice, care sunt deseori ignorate în conversații de ansamblu despre ce înseamnă să fii homosexual. Dar, cu toate acestea, aceste provocări nu trebuie să direcționeze conversația spre o narativă falsă în care persoanele de culoare, în special bărbații negri, sunt încuiați din fire și predispuși spre violență. Cum evidențiază și personajul lui Juan, un bărbat are mai multe substraturi decât cum arată sau de unde e. E posibil ca sub un exterior dur să existe un suflet iubitor.

În al treilea și ultimul act al filmului, Chiron s-a maturizat într-o reîncarnare a lui Juan. După ce s-a mutat în Atlanta, Chiron, care acum se prezintă ca „Black", s-a întremat, s-a băgat în traficul de droguri și poartă grill pe dinți. Într-un efort de a explica transformare, Chiron spune: „M-am ridicat de jos pe propriile puteri. M-am călit." Bineînțeles, este evident faptul că „duritatea" pe care el o afișează acum nu corespunde cu sensibilitatea lui din copilăria în care era constant agresat de alții. Ideea centrală a filmului este subliniată exact de tensiunea dintre firea interioară a lui Chiron și cum se afișează lumii: trebuie să regândim felul în care caracterizăm bărbații negri în general. Până la urmă, dacă un Chiron inofensiv poate să tragă de fiare și să vândă droguri, mai e corect să judecăm oricare membru al comunității ca și cum știm totul despre el?

Urmărește-l pe Michael Cuby pe Twitter.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre comunitatea LGBT:
Poveștile persoanelor LGBT agresate în România îți arată cât de încuiați suntem
Am discutat cu bătrâni LGBT despre dragoste, căsnicie și sex
Lupta comunității LGBT în una dintre cele mai homofobe țări din Europa