Oameni care n-ar trebui să pună niciodată muzică la petreceri

Se duc ultimele zile de vară și ca să nu ne vină să plângem, dăm cu toții petreceri. Uneori sunt petreceri mișto (cu multă băutură și fără poliție), alteori sunt petreceri nașpa (fără băutură și cu multă poliție), dar de fiecare dată, muzica face diferența între o seară în care bei un pahar cu prietenii și una în care îți amintești că e ok să rabzi și să înduri mizeriile vieții, pentru că merită să trăiești.

Sunt unii oamenii care au o abilitate înnăscută de a pune muzica perfectă la o petrecere, piesele care au sens, care fac toate fetele să danseze. Dar sunt unii care chiar nu au talentul ăsta, oamenii care pun piese care te derutează și care strică tot ritmul. Sunt un DJ amator care nu înțelege nimic, nu știu să potrivesc ritmuri și frecvențe, dar știu ce îmi place și ce urăsc la o petrecere. Și DJ-ii ăștia îmi strică tot cheful.

Imaginați-vă scena asta: e 1 dimineața, ești la laptop la un party în casa cuiva într-o noapte plăcută de vară, fetele se freacă de pereți, tu pui „Hypnotize” sau Jean Jacques Smoothie sau ceva de genul, totul e minunat. Și atunci apare un vampir de sub-woofer care n-a băut nimic pentru că el doar fumează și-ți bolborosește: „Ai niște Pendulum, frate?” Oamenii ăștia strică toate petrecerile la care merg.

Obsedații de drum’n’bass sunt cei mai enervanți dintre puriști; insistă să distrugă cheful și starea tuturor doar pentru că sunt prea psihopați ca să poată aprecia o muzică fără breakbeat. Bineînțeles că un Congo Natty sau „Inner City Life” pot da scântei unei petreceri, dar orice party are nevoie de puncte culminante și de momente liniștite. Cu drum’n’bass mergi în același pas non-stop, trec lucrurile pe lângă tine, nu-ți mai amintești nici măcar cu cine te-ai întâlnit, parcă ești într-un tren european de mare viteză, nu mai înțelegi nicio pulă din petrecerea aia. Până să-ți dai seama de asta, deja e prea târziu. Disperații după bass au intrat în vortexul lor de 160 bpm și n-o să mai iasă din el până dimineață.

Idiotule, nimeni nu vrea să asculte Alt-J de ziua lui. Nici măcar membrii Alt-J nu vor să asculte Alt-J la ziua lor. Dar întotdeauna se găsește câte un tip (niciodată o tipă) care să vrea să asculte „măcar o piesă” la un party. Motivul pentru care vrea să asculte piesa asta e faptul că are falsa impresie că o să-l facă să pară cool. Crede că oamenii o să-și ciulească urechile când pune el Beta Band cu High Fidelity, că toate tipele mișto și toți tipii cool o să alerge spre el și o să-l întrebe: „Spune-mi și mie, te rog, cum se cheamă cântecul ăsta minunat pe care l-ai parașutat în viața mea?!” Iar el va răspunde calm: Alt-J, cu încrederea de nezdruncinat a unui bărbat care știe despre ce vorbește.

Și Doamne, cât greșește. Mereu primește aceeași reacție: genunchii dansatorilor înțepenesc, oamenii își aduc aminte că trebuie să meargă la toaletă sau să-și aprindă o țigară pe balcon, tipul șmecher care dansa grozav acum cinci minute se trezește că nimic nu mai are sens și se simte ca un artist de stradă care a căzut de pe uniciclu. Și totuși oamenii ăștia continuă să vină la toate petrecerile la care mă duc, plm.

Să fim sinceri; zilele lui Flaubert, Gainsbourg și Picasso au apus demult pentru vecinii noștri de continent. Economiile lor fluctuante și climatul în continuă schimbare i-au împins în ceea ce istoricii viitorului vor numi „era Guetta” sau poate „era Aviici”. De ceva vreme încoace, să ai un grup de spanioloaice la petrecerea ta nu mai e ceva sexi, ci un motiv bun de a lăsa distracția pe altă dată.

Gașca asta de mediteraneence par foarte drăgălașe când vin ele la tine la laptop și se pisicesc: „Pui niște Tiesto, te rugăăăăm?” Dar nu sunt deloc diferite de fetele pe care le vezi de obicei la petreceri urlând și luând-o razna când începe un breakdown de synth. O să-și verse cocktailurile pe laptopul tău, o să dea din mâini zgâriind și călcând pe picioare pe toată lumea și n-o să plece până nu se termină cocaina la 9 dimineața.

Cei mai mulți oameni drogați fac alegeri bune când vine vorba de muzică. Oamenii pe coca, de exemplu, aleg hip-hop maniacal, de la faraoni decadenți ca Rick Ross până la piese foarte mișto din filmele lor preferate în care personajele bagă cocaină la greu (Good Fellas, Boogie Nights etc). Cei pe MDMA merg pe house euforic (sau Elliot Smith, șase ore mai târziu). Dar ăștia care au luat ketamină sunt setați pe ei înșiși. Vor să audă sunetul propriilor coșmaruri, răcnetele și gemetele care le însoțesc groaza.

Evident, nimeni care nu e pe ketamină nu vrea să audă așa ceva la un party, așa că ăștia trebuie alungați departe de stereo, să stea într-un colț și să vorbească despre cât de mici li se par picioarele lor.

Nu e nimic mai enervant la un party decât să oprească cineva muzica și să spună: „Băi, băi. Vreau să vă pun ceva la care am lucrat la studio zilele astea. Deocamdată e în stare brută, dar sper să vă placă.” De obicei, anunțul e făcut cu cea mai falsă umilință posibilă.

Spuneți-le întotdeauna că tobele se aud prea tare, dacă vreți să vă jucați un pic cu mintea lor.

Urmăriți-l pe Clive pe Twitter: @thugclive

Traducere: Oana Maria Zaharia

Poate vreți să știți și:

Care e cel mai cool drog?