NAPOLEON de Stanley Kubrick ar fi putut fi cel mai grozav film făcut vreodată

Toate aceste fotografii sunt din uriaşa şi exhaustiva carte a editurii Taschen: Napoleon de Stanley Kubrick, cel mai mare film care nu s-a făcut vreodată.

Steven Spielberg, care simte clar o povară istorică în acest moment, a anunţat că va adapta filmul Napoleon, abandonat de Kubrick pentru TV. Lucrând cu familia lui Kubrick, el spune că dezvoltă într-o mini-serie ceea ce vechiul său prieten numea „cel mai bun film făcut vreodată” .

Kubrick a fost obsedat de Napoleon. La cina din timpul pre-producţiei Portocalei Mecanice, Malcom McDowell l-a întrebat de ce mănâncă îngheţată şi friptură în acelaşi timp. „Care este diferenţa?” a întrebat Kubrick. „Ambele sunt de mâncare. Aşa obişnuia Napoleon să mănânce.” Napoleon, filmul pe care a încercat şi a eşuat să-l facă de-a lungul a câteva zeci de ani este poate cel mai bun exemplu al obsesiei sale pentru detalii, notoriu de meticuloasă. El considera că nimeni nu făcuse un film istoric cum trebuia despre el şi a plănuit să schimbe situaţia cu un lung-metraj incredibil de trei ore, în care să redea povestea întregii vieţi a împăratului francez.

Aşa că nu mă miră că, pentru Kubrick, Napoleon Bonaparte a fost cel mai interesant om care a existat de-a lungul celor circa două sute de mii de ani de când suntem pe acest pământ. El a numit viaţa lui Bonaparte „un poem epic al acţiunii”, că relaţia cu Josephine a fost „una dintre marile pasiuni obsesive ale tuturor timpurilor” şi că „a fost unul din acei oameni rari, care mişcă istoria şi modelează destinul propriilor timpuri, dar şi a generaţiilor care urmează.”

A început să lucreze la film pe la mijlocul anilor 80. După ce 2001: Odiseea spaţială a fost lansat, Kubrick a trimis un asistent să călătorească în jurul lumii urmând paşii lui Napoleon („Oriunde a fost Napoleon, vreau să mergi şi tu”, i-a spus), instruindu-l să aducă înapoi mostre de pământ de la Waterloo pentru a le putea reproduce pe ecran. A citit sute de cărţi despre împărat, a clasificat informaţiile pe categorii diverse, „de la gusturile culinare la cum era vremea în timpul anumitor bătălii”, a adunat 15 000 de fotografii de locuri şi 17 000 de slide-uri cu imagini cu Napoleon, lucruri care cam definesc conceptul de obsesie.

Voia să tragă filmul în Franţa şi Italia pentru locurile grandioase şi în Iugoslavia pentru cele mici. Asta era înainte să apară efectele digitale, aşa că a aranjat să împrumute pentru bătălii 40 000 de infanterişti şi 10 000 de cavaleri din armata română. Într-un interviu a spus: „Nu aş vrea să joc secvenţa cu mai puţine trupe, pentru că bătăliile napoleonice se dădeau în aer liber, un tablou vast unde formaţiile se mişcau aproape într-un mod coregrafiat. Vreau să captez această realitate în film şi pentru a face asta e necesar să recreezi toate condiţiile bătăliei cu o acurateţe năucitoare.”

Plănuia să-i aibă pe David Hemmings şi pe Audrey Hepburn în rolurile principale, cu Alec Guiness şi Laurence Olivier în rolurile secundare, dar totul s-a năruit pentru că un alt film despre Napoleon, Waterloo, a fost lansat în 1970. La începutul anilor 1980 încă vorbea despre cum dorea să facă filmul, dar n-a fost să fie. După moartea sa în 1999, filmul a fost oferit lui Ridley Scott şi Ang Lee, dar în cele din urmă a ajuns, se pare, la Spielberg.

Tony Frewin a fost asistentul lui Kubrik din 1965 până în ziua în care regizorul a decedat. L-am sunat pentru o scurtă relatare despre cum era să fii în vortexul napoleonic a lui Kubrick.

VICE:  Cum a început viaţa ta alături de Stanley, erai purtătorul lui de servietă, nu?

Tony Frewin: Mai degrabă făceam comisioane pentru el. Purtător de servietă sună prea glorios.

Cum v-aţi întâlnit?

Am crescut în Borehamwood şi el tocmai se mutase în studiourile MGM în timpul pre-producţiei Odiseei Spaţiale. Tatăl meu tocmai demisionase din funcţia de manager la MGM. Lucra pentru Stanley şi mă tot bătea la cap: „Hai şi tu, avem nevoie de cineva în stare să alerge după comisioane ”. În acele zile din mijlocul anilor 80 mergeam să vedem doar filme străine, în franceză, Antonini, Fellini, Bergman, Bunuel. Eram cam snobi. Şi cred că am spus ceva grosolan ca „Păi, dacă era Jean-Luc Godard, poate aş fi fost interesat”. Dumnezeule, ce idiot.

Pretenţiile de puştani.

O, absolut. Mă zvârcolesc când mă gândesc la asta. Mă rog, m-am dus într-o duminică după-amiază cu tatăl meu în biroul ăsta care era plin cu albume de artă fantastică, supra-realistă, dadaism, cosmologie şi navete zburătoare şi m-am gândit „Căcat, nu m-ar deranja să lucrez aici, dacă aş avea acces la cărţile astea”. Atunci a intrat Stanley. PurtA o pereche de pantaloni largi şi o jachetă sport cu pete de cerneală peste tot. Credeam că e unul dintre oamenii de serviciu. Am început să vorbim şi a spus: „Când poţi începe?”. Eu am întrebat: „Când ai nevoie de mine?”, iar  el a răspuns „La şapte mâine dimineaţă”. Am spus „ De acord”. Asta era la o săptămână după ce implinisem 17 ani.

La ce fel de muncă de „comisioane” se referea? Făceai de toate?

Da şi a fost aşa mereu . Oamenii obişnuiau să întrebe: „Cum e sistemul de management la Hawk Films?” sau cum ne-om mai fi numit, iar eu ziceam: „Păi e Stanley în vârf şi restul”. Nu existau intermediari în acest management, Stanley era apex-ul, iar noi restul sub linia de jos. Dar munca pentru el a fost o educaţie extraordinară  - era un vârtej ameţitor de idei şi proiecte şi entuziasm. Chiar simţeam că-mi câştig pâinea lucrând pentru Stanley, dar după cum spunea şi Michael Herr (tipul care a scris Full Metal Jacket) în acea carte mică şi drăguţă (Kubrick), nimeni nu-şi câştiga banii mai bine ca Stanley însuşi. El trăia prin puterea exemplului, nu prin cea a poruncii.

Când l-ai auzit vorbind prima dată de Napoleon?

Când lucram la Odiseea Spaţială îmi aduc aminte că avea un fel de fascinaţie pentru figurile militare. Era mereu foarte interesat de Iulius Cezar, în special de invazia Britaniei, de capacitatea lui de a fi un om al acţiunii, dar şi un intelectual, un strategist cu obiective politice. Echilibra toate astea şi într-un final făcea ceea ce trebuia. Cred că aşa ajuns la Napoleon.

Se regăsea în astfel de oameni?

Nu cred că se regăsea în ei, dar i se păreau extrem de fascinanţi. Mai ales cum în cele din urmă defectele lor de caracter îi distrugeau, lucru aplicabil în special la Napoleon. Vezi trăsăturile astea în oamenii în care cred masele sau care au putere, nu? Cum a fost Harriet Harman când a scăpat din acel accident de maşină şi a spus imperios (se presupune): „Sunt Harriet Harman, ştiţi unde să mă găsiţi”. Ce târfă.

Documentarea şi planurile făcute pentru Napoleon sunt aproape legendare.

Da. Aşa făcea pentru toate filmele sale, chiar şi pentru proiectul abandonat despre Holocaust, Wartime Lies. Am petrecut aproape doi ani, zi după zi, documentându-ne. Şi în aceeaşi perioadă, Spielberg a avut ideea pentru Lista lui Schindler, a făcut pre-producţia, a făcut filmul, l-a lansat, iar noi încă răsfoiam registrele.

Deci Lista lui Schindler i-a ucis idea?

Păi, mereu a vrut să facă un film despre Holocaust, dar i-a pus câteva probleme. După cum a spus şi Stanley, dacă vrei să faci un film corect despre Holocaust, trebuie să fie greu de văzut. Dar a crezut că Lista lui Schindler era o producţie greu de urmat şi nu era timpul potrivit pentru a face Wartime Lies. Ştii ce a zis istoricul Raul Hilberg despre filmul lui Spielberg? A scris un studiu masiv  în trei volume despre distrugerea Europei de către evrei. E relativ spirituală, dar şi amuzantă. El a spus că Lista lui Schindler a fost o poveste prea pozitivă - un film care avea rolul să te facă să te simţi bine.

Păi, ăsta e doar unul dintre modurile în care te uiți la el. Cât despre fascinaţia lui faţă de Napoleon, ce ştii despre povestea lui Malcolm McDowell, în care Stanley mânca friptură cu îngheţată în acelaşi timp, pentru că aşa obişnuia să mănânce împăratul?

Aş mânca şi eu asta, cu un vârf de cocaină.

Crezi că nivelul la care a dus cercetarea şi atenţia la cele mai mici detalii au fost parte din distracţie?

Păi, era singurul mod în care putea obţine ce voia. Spunea „Dumnezeu este în detalii”. Dar ştia când să reducă cercetarea, când să se oprească. Barry Lyndon este un exemplu minunat de film istoric corect făcut până la lumini, faţă de căcaturile pe care le vezi pe BBC acum. Scopul lui era ca filmul să arate cum a fost cu adevărat pe vremea aia. Este un film minunat.

Crezi că dacă ar fi făcut filme, acum ar fi utilizat efecte speciale?

O, absolut.

Dar pentru figuraţie? Ar fi angajat 40 000 de soldaţi pentru Napoleon, crezi că acum le-ar fi făcut cu efecte sau ar fi angajat toţi acei oameni de dragul autenticităţii?

Cred că depinde foarte mult de cadru. Pentru unele cadre s-ar putea să ai nevoie de câteva mii şi apoi nişte efecte. Deşi, nu cred că ar fi decis automat „hai să facem totul cu efecte”.

Era entuziasmat de noua tehnologie care apărea în domeniu?

O, absolut. Obişnuia să spună că orice lucru care economiseşte timp valorează greutatea sa în aur. Restul eram cam anti-tehnologie în domeniul ăsta, dar el nu. În 1980 a cumpărat calculatoare cu ecrane verzi IBM. Astea au fost primele PC-uri disponibile – nişte chestii cu ecrane mici de 12 inci. Nici măcar nu aveai hard-drive, aveai două floppy-disc-uri. Şi Stanley a spus: „Ăsta e viitorul, asta vom folosi”, dar eu am răspuns: „Nu, mie îmi place să bat cuvintele la maşina de scris şi să le citesc de pe foaie”. A replicat: „Ascultă la mine, trebuie să scapi de obiceiul ăsta, PC-ul e viitorul şi te-a ajuns din urmă”. Nu era deloc conservator în această privinţă. Am avut fax-uri înaintea oricui. Oamenii îl întrebau: „De ce naiba ai vrea un fax?” Dar el pur şi simplu lua orice lucru care ne ajuta să câştigăm timp sau care făcea filmarea să arate mai bine.

Am înţeles că filmul a fost oferit lui Ridley Scott. Ce părere ai despre asta?

Păi, este un regizor foarte competent, dar ar fi un film foarte diferit de al lui Stanley. A existat un singur Stanley, care ar fi putut să facă un film de Stanley Kubrick.

Traducere: Oana Arsenoi