FYI.

This story is over 5 years old.

Știință și tehnologie

NASA mă plăteşte cu 14 mii de euro, ca să stau întins în pat trei luni

Îţi imaginezi cum e să-ţi faci nevoile în pat, la un unghi de şase grade?
Toate fotografiile îi aparţin lui Andrew Iwanicki.

​Participantul 8179 dă raportul în cea de-a 21-a zi de odihnă la pat.

Stau în patul ăsta de trei săptămâni şi o să mai stau încă şapte. Sunt 44 de zile de când am băut ultima bere, am sorbit ultima ceaşcă de cafea, am mâncat ultimul burrito, m-am plimbat pentru ultima dată şi am fost expus pentru ultima dată la lumină naturală. Sunt 66 de zile de când mi-am văzut prietena. După încă 64 de zile, o să mă întorc acasă cu ce mai rămâne din mine.

Publicitate

Patul meu se află în clădirea Departamentului de Cercetare a Zborurilor Analoage din cadrul NASA, în Houston, Texas, iar eu sunt plătit cu 14 mii de euro ca să stau întins pe el timp de 70 de zile şi să fiu studiat de cercetătorii NASA. Studiul la care particip, CFT 70 (Studiu asupra funcţiilor şi măsurilor de siguranţă în cazul paturilor înclinate în jos), face parte dintr-un demers mai larg care se întinde pe o perioadă de trei ani şi care îşi propune să studieze modurile în care imponderabilitatea atrofiază oasele şi muşchii. Până acum cercetarea a implicat 54 de subiecţi, iar eu sunt ultimul. Stau întins aici şi mă gândesc dacă am dat lovitura cu mişcarea asta sau dacă sunt atât de fraier încât aş face orice pentru nişte grămezi de bani. Oricum ar fi, tot trebuie să mai stau întins aici ceva timp.

Am fost concediat din postul meu de impresar artistic în august. La o zi după asta, am primit o ofertă să particip la un studiu efectuat de NASA. În momentul ăla am zis că-i vorba de destin. Eu aplicasem pentru participarea la cercetare cu vreun an în urmă, mai mult la plesneală, sigur că n-o să fiu tocmai eu selecţionat din toţi cei 25 de mii de aplicanţi şi chiar dacă aş fi, tot n-aş putea să iau o pauză de 15 săptămâni de la stilul meu de viaţă haotic. Dar dintr-odată m-am trezit cu o agendă liberă, o ofertă în faţă şi o decizie de luat: să mă apuc să-mi caut de lucru sau să devin cobai pentru NASA? Am decis că aveam nevoie de o pauză. Aşa că mi-am amânat treburile şi peste două săptămâni am luat un avion spre Houston.

Publicitate

Cu puţin timp înainte să mă alătur studiului NASA terminasem prima mea cursă Ironman şi mă obişnuisem cu antrenamentele riguroase zilnice. Numai că acum urma să stau ţintuit la pat două luni şi jumătate, fără să pot să mă ridic, nici măcar ca să mă cac şi aveam doar speranţa că n-o să mi se dezintegreze corpul.

În prima zi, când am intrat în unitatea medicală unde urma să aibă loc experimentul, mi-a atras atenţia tavanul. Sute de plăcuţe acopereau holul. Fiecare era decorată într-un mod unic: logo-ul echipei Texas Longhorns era chiar lângă o imitaţie după Trandafirul Meditativ al lui Dali, o navă spaţială care orbita un semn yin-yang, un punct simplu, mare şi albastru, câteva crucifixe şi o grămadă de citate motivaţionale. În ultimii zece ani, fiecare subiect care a participat la studii de genul ăsta a lăsat amintire câte o plăcuţă ca cele de mai sus. Fiecare dintre ele este o fereastră de 60 pe 60 de centimetri spre mintea unei persoane care se pregătea să revină la lumea exterioară după o lungă perioadă de izolare. Pe o plăcuţă de deasupra uşii salonului meu erau inscripţionate nişte sfaturi bune: „Nu încerca să te acomodezi cu defecatul la unghi de -6 grade" şi „Ai grijă pe cine laşi să te viziteze."

După ce asistentele mi-au făcut inventarul lucrurilor pe care le aveam asupra mea, m-au căutat de contrabandă şi mi-au confiscat mărul pe care-l aveam în rucsac, am aruncat o privire în jur să văd cum e noua mea casă. Spaţiul era îngust şi steril, dar asta nu avea să mai conteze odată ce voi fi legat de pat. În timp ce mă plimbam prin unitatea medicală, i-am văzut în treacăt şi pe ceilalţi participanţi la studiu. Fiecare avea motivele sale: unul dintre ei scria un roman şi voia să-şi strângă nişte bani pentru o motocicletă nouă, altul urma să fie tată şi voia să strângă nişte bani înainte să nască soţia lui. Câţiva gameri veniseră aici pentru că studiul era pretextul perfect să evadeze în lumea digitală şi să scape de responsabilităţile zilnice.

Publicitate

Cel mai mult mă fascinau subiecţii veterani. Unul dintre ei participa pentru a treia oară la un studiu de genul ăsta. Cu banii pe care i-a câştigat aici şi la alte centre de cercetare din ţară a reuşit să-şi asigure traiul pe ani buni. Surprinzător, cazul lui nu era ceva atât de rar. Alt subiect mi-a arătat cicatricile pe care le avea pe mâna de la numeroasele recoltări de sânge şi injecţii prin care a trebuit să treacă în timpul altor studii.

Asta era în perioada „preliminară," dinaintea experimentului propriu-zis, în timpul căreia a trebuit să mă acomodez cu noua mea rutină, să mă familiarizez cu regimul de exerciţii fizice şi să-mi stabilizez dieta. În prima zi, la şase dimineaţa, uşa salonului s-a deschis, becurile fluorescente s-au aprins, iar o asistenta mi-a înfipt un termometru în gură şi mi-a pus braţul într-un tensiometru. Pe la 6:15, altă asistentă a băgat capul pe uşă şi m-a întrebat „Ai urinat?" Mi-a luat câteva zile ca să-mi dau seama că, dintre toţi subiecţii, eu urinam ultimul şi că întrebarea asistentei era, de fapt, o comandă subtilă: „Pişă-te acum ca să putem să avansăm cu programul."

Primele zile au fost un amalgam de scanări corporale, injecţii, teste fizice şi borcane de urină umplute, colectate şi analizate. Într-o zi, am văzut că pe lista cu teste la care urma să fiu supus se afla şi „Testul de capacitate musculară." Cercetătorii care se ocupau de testări m-au instalat într-un aparat de extensie a picioarelor şi mi-au pus o placă protectoare pe piciorul drept, iar în timpul ăsta mi-au explicat în ce constă testul: „Creierul îţi permite să foloseşti doar 85% din capacitatea unui muşchi, iar ca să îi putem măsura capacitatea totală, trebuie să-ţi ataşăm electrozii ăştia de picior ca să-l putem stimula direct la intensităţi diferite, până îl facem să dea randament maxim." Mai pe limba noastră, m-au electrocutat de mi-au sărit capacele de 20 de ori ca să vadă cât de tare mă încordez şi lovesc cu piciorul. După al cincilea şoc, vociferam şi înjuram. După al zecelea, îi blestemam din toate puterile pe toţi de la NASA.

Publicitate

Dar chiar şi durerea deosebită cauzată de testele de capacitate musculară a intrat în rutina mea zilnică. După ani şi ani în care am căutat răspunsuri iluzorii la întrebări abstracte, eram împăcat cu gândul că trebuie doar să urmez ordine şi să mă bucur de timpul liber pe care-l aveam. Mi se cere să stau nemişcat 90 de minute într-un aparat RMI? Cu mare plăcere. Mi se cere să respir cu ajutorul tubului ăstuia în timp ce-mi pompează dioxid de carbon pe el şi mi se recoltează sânge? E OK, atât timp cât nu mor. Mi se cere să port o mască şi să pedalez o bicicletă la 75 de rotaţii pe minut până nu mai pot? Nicio problemă. Mi se cere să-mi ataşez aparatele lor şi să alerg prin cursa cu obstacole? De ce nu?

După perioada preliminară de trei săptămâni, nu mai rămăsese decât un singur lucru de făcut: să mă bag în pat şi să stau acolo pentru 70 de zile. Am adunat şi aranjat tot ce-am putut lângă patul meu, la îndemână. Am folosit o toaletă normală pentru ultima dată. M-am uitat pe fereastră la lumea de afară pentru ultima dată. Apoi a venit vremea să mă întind cu capul în jos.

Aproape instantaneu, am ajuns să mă lupt cu unghiul de 6 grade. De fiecare dată când mă întorceam pe-o parte sau tresăream, alunecam spre capătul patului şi mă loveam de el cu partea laterală a gâtului. Ca să rezist forţei gravitaţionale, am încercat să stau nemişcat, pe cât posibil, dar după asta a început să mă doară spatele.

Publicitate

Fusesem avertizat că durerea de spate şi durerile de cap erau simptome foarte comune în primele zile ale perioadei de odihnă la pat. Coloana vertebrală nu e obişnuită cu statul la orizontală pentru perioade lungi de timp şi, după o vreme, începe să resimtă presiunea organelor de deasupra ei. Schimbarea sensului circulaţiei sângelui către partea superioară a corpului măreşte presiunea intracraniană. Astea sunt lucrurile care au făcut perioada mea de odihnă foarte dificilă la început.

Tot în ziua aia, ceva mai târziu, asistentele mi-au adus prima mea masă la pat: supă.

În noaptea aia, m-am foit şi m-am întors de pe-o parte pe alta. Mă trezeam la intervale de o oră presat de capătul patului şi cu dureri de gât din ce în ce mai mari. Anticipasem că la început va fi foarte neconfortabil să stau aşa, dar situaţia asta îmi depăşea aşteptările. Durerea şi lipsa somnului mi-au creat o senzaţie de panică, care a durat vreo câteva zile bune. Nu eram foarte sigur cât o să mai pot suporta toate astea.

Mi-am petrecut următoarele cinci zile întors pe o parte, în poziţie fetală, ca să pot să mai eliberez presiunea de pe coloana vertebrală. Mă scufundam uşor într-o ameţeală dureroasă cu cât circulaţia sângelui din cap mi se intensifica. În ziua a treia, intestinele mele au tras un semnal de alarmă. Nu mai stătusem până acum atât de mult timp fără să-mi golesc intestinele. Sistemul digestiv nu e aşa eficient dacă n-are şi gravitaţia de partea lui.

Publicitate

Când, într-un final, am cerut o ploscă, eram într-o situaţie destul de disperată. E imposibil să-ţi menţii vreo urmă de demnitate când te caci din poziţie orizontală. E o sfidare la adresa anatomiei umane să faci aşa ceva. În timp ce mă chinuiam cu plosca, n-am putut să nu remarc că noua mea toaletă urma să fie în acelaşi timp şi noua mea sala de mese, noua mea cameră de zi şi noul meu dormitor pentru următoarele două luni.

Dincolo de durerea cu care mă luptam, am descoperit că e aproape imposibil să faci lucrurile pe care le faci de obicei când eşti înclinat la un unghi de -6 grade. Dacă vrei să faci duş din poziţia asta, trebuie să te clăteşti cu un cap de duş pe care-l manevrezi cu mâna şi e destul de dificil să-ţi cureţi spatele şi picioarele. Cititul e destul de obositor pentru că în loc să-ţi sprijini capul pe ceva, trebuie să-ţi menţii mâinile întinse spre exterior în timp ce ţii cartea ca să-i poţi vedea paginile. Folositul laptopului e cam la fel de ciudat din poziţia întins. De fiecare dată când mă spăl pe dinţi am senzaţia că mă sufoc cu pasta. Iar când trebuie să scuip în cană, mi se scurge inevitabil pe obraz şi pe barbă. De fiecare dată.

Dar, după o săptămână, am început să mă adaptez. Simptomele fizice şi-au pierdut din intensitate şi am reuşit să termin toate episoadele din House of Cards şi jumătate din The Wire, în timp ce coloana mea vertebrală se obişnuia. Încă mi se pare destul de dificil să beau din poziţia asta şi încă nu pot să îmi pun şosete în picioare (îmi pierd din flexibilitate zilnic), dar per total, sunt bine. Am început să citesc cartea Paths to God (Căi către Dumnezeu) a lui Ram Dass, ca să-mi recapăt echilibrul interior şi mi-am făcut curaj să-mi reiau studiile GRE şi LSAT.

Stau de două săptămâni în pat şi totul e stabil. Ştiu că în următoarele două luni s-ar putea să cedez. Ştiu că s-ar putea să mă confrunt cu chestii neprevăzute. Dar deocamdată sunt optimist, cu măsură.

Urmăriţi-l pe Drew Iwanicki pe Twitt​er.

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte despre alte experimente:
Neuromarketingul explică felul în care funcţionează butoanele neuronale pentru sex, droguri ş​i rock'n'roll ​Să fie ecstasy soluţi​a pentru anxietate şi autism? ​S-a înfiinţat un jurnal academi​c specializat pe studii porno