Fotografiile astea demonstrează că viața bate filmul

La o primă privire, ai impresia că fotografiile lui Pierre Winther sunt dintr-un film sinistru și dubios pe care nu-l prea înțelegi, dar totuși îți place. Nu e departe de adevăr; aceste imagini fascinante sunt regizate și realizate meticulos. De multe ori, o singură imagine cuprinde un scenariu întreg.

În cariera lui, Winther a făcut unele dintre cele mai cunoscute campanii publicitare pentru branduri ca Levi 's, Diesel sau Dunhill, a colaborat regulat cu revistele The Face și Rolling Stone și a făcut videoclipuri pentru Björk, INXS și Beastie Boys. Noua lui carte, Nothing Beats Reality (Nimic nu bate realitatea) e o compilație cu cele mai bune lucrări ale lui – o tornadă avangardistă de la un conceptualist care a depășit limitele fotografiei în ultimul sfert de secol.

Am avut plăcerea să petrec o după-amiază cu el în studiourile Babelsberg din Berlin, unde ne-am cățărat pe decorurile scumpe și am povestit despre noul lui album foto.

Nothing Beats Reality e primul tău album. Cum de te-ai hotărât să publici un album abia acum?
Mereu eram distras de una-alta. Dar am simțit că acum a venit momentul potrivit să fac o selecție cu ce am făcut în ultimii 25 de ani. Dar asta nu e nici măcar vârful aisbergului. Deja am început să lucrez la un al doilea album, care conține toate polaroidele, desenele și schițele mele originale.

Cum ai selectat fotografiile pentru acest album?
Ideea albumului e să le dea oamenilor sentimentul că se petrec cinci sau șase povești paralele în același timp – ca într-un film. Trebuie să-ți dea sentimentul că intri în niște povești al căror final îl stabilești tu. De asta reapar personajele pe parcursul albumului. L-am editat astfel ca să creez un fir narativ cinematografic între povești.

Ești fotograf, artist conceptual, director de creație și regizor. Cum te-ai defini?
Am problema asta de 25 de ani. Sunt cu un picior într-o tabără și celălalt în altă tabără. Îmi consider proiectele comerciale proiecte artistice cu un logo la final. Dar lumea artei consideră că dacă proiectul e făcut pentru un client, atunci nu e artistic. Lumea comercială, bineînțeles, mi le consideră un pic prea artistice.

Cred că ai avut de câștigat din combinația asta.
Clar. Când clienții mei văd că fotografiile mele intră în licitații de artă, își dau seama că probabil și fotografiile mele pentru campanii sunt la fel de bune. Mereu le spun clienților mei că trebuie să încercăm să creăm imagini atât de bune încât lumea să vrea să le pună acasă pe perete. Acesta e scopul meu când încep un proiect.

Și cum transced lucrările tale din lumea comercială în cea a artei?
Eu mereu m-am considerat în primul rând artist. Dar mi-am dat seama rapid că, dacă vreau să obțin fotografiile pe care le am în cap, trebuie ca cineva să mă sponsorizeze. Așa că m-am dus la diverși clienți și le-am vândut ideile mele, iar ei au devenit binefăcătorii mei. Puține dintre idei au fost realizate la cererea agențiilor.

Câți oameni ai pe platou când le produci?
La fel de mulți ca în cazul oricărei producții comerciale mari – între cincizeci și șaptezeci. Așa combin fotografia cu filmul. De asta arată fotografiile mele ca niște filme. Lucrez des cu cameramanul care a filmat The Hurtlocker.

Când lucrezi cu o echipă atât de mare, nu sunt și dificultăți?
Plănuim cu mare atenție ședințele foto și nu prea am avut necazuri – bat în lemn. Odată, am făcut o ședință foto cu Dirk Nowitzki pentru Nike în deșertul Mohave.

Trebuia să fotografiem scena în două etape, una în care se ține de o scară în timp ce elicopterul era încă la sol și una în care trebuia să dăm senzația de zbor în aer și în care era ținut de o macara deasupra unor saltele mari. Se ținea de scară și elicopterul s-a ridicat la 15 metri în aer. Deodată, Dirk Nowitzki, cel mai tare jucător de baschet din Germania, atârna sub un elicopter la 15 metri înălțime. Normal că ne-am căcat pe noi de frică. Dar a fost distractiv.

Unele fotografii de-ale tale sunt de-a dreptul radicale. De exemplu cea cu rechinul…
De câte ori vorbesc despre fotografia aia, mă întristez. În comunicatul de presă pentru ea am explicat că aveam sub apă o echipă de 25 de persoane care s-au ocupat de siguranța bărbatului și a animalului. Am tranchilizat rechinul și am folosit un cascador care să-l călărească. Dar lumea s-a întors împotriva noastră – cum de îndrăzneam să folosim animalele ca să promovăm blugi? Am primit o grămadă de mesaje de la oameni supărați, în perioada respectivă. Vreau s-o aduc din nou în discuție pentru că multă lume crede că a fost făcută pe calculator, dar nici nu exista Photoshop-ul în 1992.

Cum crezi că s-a schimbat industria de atunci?
Oamenii sunt mai conștienți de activitatea marilor branduri și de ce fac acestea ca să se promoveze. Brandurile trebuie să aibă grijă să fie mai morale și mai corecte politic.

Există un proces prin care iau naștere ideile și conceptele tale?
Totul începe cu o idee – nu există nici un nume sau un brand atașat de ea. O iau de la zero. Apoi construiesc conceptul în jurul ei. Dacă nu e terminată, o împachetez, fac niște fotografii digitale și le pun la dosar. Apoi revin la ea când e cazul.

De exemplu, pentru imaginea Levi's cu rechinul, singura revistă pe care îmi plăcea s-o citesc în perioada aia era National Geographic. Am citit un articol despre rechini și altul despre toreadori și coridă și așa mi-a venit ideea. Nu citeam reviste de fashion și n-am citit niciodată The Face cât am lucrat pentru ei, pentru că nu voiam să mă las influențat de stilul lor în mod inconștient. Îmi iau inspirația din viața reală și tocmai de asta am intitulat cartea Nimic nu bate realitatea.

Pentru următorul proiect, vei folosi studiourile Babelsberg, nu?
Da, proiectul ăsta e o combinație de mai multe lucruri, dar e mai mult un experiment social. Vreau să construiesc un decor, o lume întreagă, un mediu total controlat într-o cutie imensă. Nu pot să-ți spun exact despre ce e vorba, dar e despre cum ne percepem unii pe alții și cum ne e întunecată rațiunea uneori. Scopul e să te facă să te gândești la ceea ce ești.

Creez o bombonică, fac o lume vizuală interesantă în care oamenii sunt absorbiți, dar după ce intri în ea, închid ușa după tine. Bineînțeles că n-o să iau oamenii ostatici, dar vreau să transmit un mesaj într-un mod captivant. Toate proiectele mele sunt ca niște bomboane, fiecare în felul lui.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Vezi și alte fotografii tari:
Fotografiile astea ale lui Costică Acsinte nu sunt ca cele pe care le aveabunică-ta pe sobă Fotografiile Larei Gasparotto te lasă mut Fotografiile perfecte ale lui Annelie Vandendael