FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Noaptea în care prietena mea a uitat cine sunt și a crezut că vreau să o violez

Prietena mi-a povestit prima oară despre tulburarea ei disociativă de identitate într-o dimineață de Crăciun când eram în pat.
Imagini de Mark Duffy

Situația nu putea arăta mai rău de atât. Un bărbat încolțise o femeie înlăcrimată și speriată în holul unui apartament și n-o lăsa să plece. Dacă ar fi intrat cineva în momentul acela, femeia i-ar fi spus că bărbatul e un necunoscut total și că nu știe cum a ajuns acolo.

A treia persoană ar fi făcut deducția de bun simț că bărbatul drogase femeia și ar fi sărit în apărarea ei. Poate ar fi sunat la poliție. Poate l-ar fi rupt în bătaie. La urma urmei, era clar că bărbatul plănuia să violeze femeia. Nu există nicio explicație pentru faptul că bărbatul a ieșit basma curată din situația asta. Aproape.

Publicitate

În momentul ăla, cu mintea bubuind de disperare, am hotărât că Dumnezeu există și am început să mă rog. M-am rugat să nu apară nimeni cât timp eram acolo cu iubita mea care avea un episod disociativ sever. Dumnezeule, dacă citești articolul ăsta, să știi că-ți sunt dator.

Prietena mi-a povestit prima oară despre tulburarea ei disociativă de identitate într-o dimineață de Crăciun când eram în pat. Eram împreună de vreo opt luni și fusese foarte deschisă față e mine – îmi spusese totul în afară de chestia asta. Nu cred că se îngrijorase că o să mă sperie, ci mai degrabă așteptase să aibă încredere totală în mine ca să-mi poată spune informația asta pe care n-o mai știa nimeni altcineva.

Mi-a explicat starea ei foarte pe scurt – mi-a zis că, în timpul unei crize, nu mai știe cine este, nici măcar ce este; e incapabilă să proceseze conceptul propriei umanități. Se vedea că o doare când vorbea despre problema ei, deci am înțeles de ce îi era greu să spună cuiva despre asta. Ca să n-o presez, n-am pus prea multe întrebări, iar când a terminat de vorbit, i-am spus că o iubesc oricum, orice ar fi. Patru luni mai târziu, am văzut pentru prima oară cum se manifesta la ea un astfel de episod.

La începutul serii, am fost la un prieten să vedem un film. Pe la jumătatea filmului, am observat că i s-a schimbat respirația: respira mai rapid și mai superficial. Nu m-am îngrijorat, știam că suferă de anxietate severă de când ne-am cunoscut și știam s-o liniștesc. Am mângâiat-o pe spate și pe umeri, dar treptat, a devenit tot mai clar că panica se accentua. După vreo douăzeci de minute, mi-a șoptit în ureche: „Trebuie să plecăm. Simt că mă disociez."

Publicitate

Ne-am adunat rapid lucrurile și i-am cerut scuze gazdei. Am pretins că suntem foarte obosiți și trebuie să ajungem acasă să dormim. Când am ieșit din clădire, m-a luat de mână și mi-a zis: „Promite-mi că n-o să-mi dai drumul, orice s-ar întâmpla". I-am promis.

Pe stradă, am observat că se uita în jur tot mai confuză. Am reușit să opresc un taxi. Au existat câteva momente norocoase în noaptea aia; ăsta a fost primul dintre ele.

Liniștea mi s-a părut extrem de ciudată. Femeia asta pe care o știam atât de bine era super sociabilă și veselă, întotdeauna reușea să farmece în cinci minute pe oricine. Și acum stătea nemișcată și se uita pe geamul mașinii. Pentru prima dată în relația noastră, nu spunea un cuvințel.

I-am strâns mâna și i-am spus „Te iubesc". S-a uitat prin mine, în gol, câteva secunde, după care și-a întors privirea din nou la geam. Știam că nu trebuia s-o iau personal și am încercat să raționalizez – la urma urmei, doar nu tăcea să mă pedepsească după vreo ceartă, nu era cazul. Pur și simplu nu știa cine sunt. Acum că mă uit în urmă, mă simt și prost că am fost egoist și am stat să mă gândesc cum mă afecta pe mine chinul ei de coșmar, dar era inevitabil. Era o situație foarte sfâșietoare.

Eram un străin în ochii femeii pe care o iubeam. Mă simțeam zdrobit.

Ultimele zece minute ale călătoriei au decurs fără probleme. A rămas calmă, în ciuda faptului că era îngrozită. N-avea rost să-i explic șoferului despre problema ei, pe care nici măcar n-o cunoșteam foarte bine. Am avut bani la fix cât să achit cursa, alt noroc pe seara aia.

Publicitate

Am deschis ușa mașinii și am reușit să coborâm fără să-i dau drumul la mână, așa cum mă rugase. Am traversat strada și am ajuns în holul blocului ei. Aici lucrurile au devenit dificile.

Până acum fusesem în public, dar deodată rămăsese singură cu un bărbat pe care nu-l cunoștea, într-o clădire pe care nu și-o amintea. Deși fusese capabilă să-și dea seama că va urma un episod disociativ, totuși nu avea idee cum ajunsese acolo. Dacă ai încercat vreodată să conduci la cort pe cineva tripat total pe ketamină la un festival, cam așa era senzația, doar că amplificată la cu totul alt nivel.

Încearcă să-ți imaginezi contextul: o femeie relativ micuță își dă seama deodată că se află într-o clădire necunoscută cu un bărbat necunoscut mult mai masiv decât ea. A făcut ce ar fi făcut orice altă femeie în situația ei: s-a smucit din mâna mea și a fugit spre ușă. Am fost suprins de reacția mea: instinctual, am sărit după ea și am prins-o în brațe chiar în fața ieșirii.

Nu prea e indicat să oprești prin forță fizică o femeie speriată – în niciun caz n-o s-o calmezi. Dar dacă o lăsam singură de izbeliște pe străzi, ar fi putut da de belele reale, mult mai periculoase. Am așezat-o într-un colț și m-am plasat ca o barieră între ea și ușă. I-am vorbit calm, liniștit, cu mâinile la vedere, ca să-i transmit că sunt relaxat și n-am de gând să-i fac niciun rău.

S-a ghemuit în colț. „Dacă faci un pas spre mine, o să urlu", m-a avertizat. Am rămas pe loc. Ăsta e momentul în care am început să mă rog să nu vină cineva. Din fericire, n-a venit nimeni, dar tot era super nasol să stau blocat într-un hol lângă o femeie care plângea, nu știa cine sunt și nu mă lăsa s-o duc în propriul ei apartament.

Publicitate

„Ai telefonul la tine, nu?" am întrebat-o. A căutat în geantă și a aprobat din cap. „Știi cine e George?" A aprobat din nou. George era un fost iubit și unul dintre cei mai vechi prieteni de-ai ei, singurul în afară de mine, familie și doctor care știa de boala ei. Cum făcuse parte din viața ei mult mai mult timp decât mine, avea mai multe amintiri legate de el și nu-l uitase complet. „Sună-l pe George", i-am spus.

„E perfect normal", m-am gândit, în timp ce ea căuta în agenda telefonului. „Sunt doar un tip care își roagă prietena să-și sune fostul iubit ca să-i confirme că exist."

La primele încercări a dat de căsuța vocală. N-a reușit să-i lase un mesaj concret, pur și simplu i-a șoptit, printre lacrimi, de zeci de ori: „Ajută-mă." Următorul moment norocos al serii a fost când a sunat-o înapoi, peste câteva secunde. Nu mai știu exact ce au vorbit și cât timp. I-a spus că era cu bărbat pe care nu-l cunoștea și care pretindea că e iubitul ei, iar eu am șoptit ca un sufleur: „George! Sunt eu!"

A mai ascultat ce-i spunea timp de câteva minute, după care mi-a pasat telefonul. Vrea să vorbească cu tine. Am vorbit cu George câteva minute. N-am fost niciodată atât de ușurat să aud vocea fostului iubit al unei prietene. M-a ghidat foarte calm – mi-a spus s-o duc în apartament, s-o așez și să-i pun un serial familiar de pe net. Soluția era familiaritatea, mi-a zis. I-am mulțumit și am returnat telefonul. Au mai vorbit câteva secunde, după care i-a închis.

Publicitate

„George spune că pot avea încredere în tine."

Am luat-o din nou de mână și am urcat împreună scările.

Odată ajunși în apartament, situația s-a mai relaxat. Am închis ușa și ea s-a așezat imediat pe parchet și mi-a spus că o dor picioarele. Am ajutat-o să-și scoată pantofii și apoi m-am plimbat cu ea prin cameră și i-am arătat fotografiile de pe pereți. Am întrebat-o dacă recunoaște pe cineva. „Asta sunt eu!" a ciripit veselă. „Iar ăsta e George! " Am răsuflat ușurat.

În câteva minute, statutul meu în relația noastră trecuse de la rolul de atacator, la unul patern. Nu pot să spun că eram foarte încântat, dar eram bucuros că nu se mai temea de mine. Restul nopții ne-am uitat la televizor împreună, în timp ce am așteptat ca femeia pe care o iubeam să revină la mine.

La câteva ore după ce îmi spusese despre problema ei, mă documentasem despre tulburarea de identitate disociativă. La fel ca în cazul multor alte tulburări mintale, existau tot felul de teorii și speculații, ceea ce e de înțeles la cât de complicat e labirintul minții umane. Medicii n-au ajuns încă la un consens în ce privește diagnosticarea și tratamentul acestei tulburări.

E o boală rară, dar care apare des în cultura populară. Probabil ai auzit de tulburarea personalității multiple, care e același lucru. Reprezentările ei în ficțiune sunt de obicei negative, iar personalitățile multiple se împart de obicei în rele și bune, cum sunt Jekyll și Hyde. Atât în cazul schizofreniei și a altor tulburări asemănătoare, pacienții sunt prezentați în rolul de ucigași periculoși, deși, de multe ori, sunt foarte vulnerabili și se încadrează mai degrabă în rolul de victimă.

Publicitate

Multe persoane care suferă de TID au raportat că au suferit abuzuri fizice sau sexuale în copilărie, ceea ce i-a încurajat pe mulți cercetători să creadă că TID e o reacție la traume. Știam deja că prietena mea fusese bătută de tatăl ei în repetate rânduri, deci era clar că și asta jucase un rol în apariția problemei ei. O altă ipoteză sugerează că TID e cauzată de terapeuți care încearcă să recupereze amintiri ascunse de-ale pacienților lor, ceea ce îi face pe aceștia să se poarte într-un anumit fel – dar asta nu se aplica în cazul iubitei mele.

Ea avea episoadele sporadic; puteau trece luni sau ani până să aibă unul, dar se puteau întâmpla și de mai multe ori pe o perioadă scurtă de timp. Aproape întotdeauna aveau loc în timpul unor perioade de stres extrem. Mi-a spus mai târziu că episoadele disociative aveau loc atunci când creierul nu mai putea face față stresului și practic, o scotea din corp o scurtă perioadă, ca să-i ofere o pauză.

***

La vreo trei ore după izbucnirea episodului, am început să observ că-i reveneau crâmpeie din personalitate. A recunoscut un personaj preferat la televizor și i-a apărut un zâmbet pe toată fața. Ceva mai târziu am întrebat-o dacă știe cine sunt. „Te cunosc", mi-a spus. „Te iubesc. " M-am încălzit total când am auzit cuvintele alea.

Când ne-am băgat în pat în noaptea aceea, a adormit instant. Era epuizată atât fizic, cât și emoțional. Mi-a zis că o să se trezească fără să-și amintească nimic din ce se întâmplase și nici nu vrea să știe. Eu am mai rămas treaz o vreme și m-am întrebat dacă există oare ceva mai înfricoșător decât mintea umană.

Mă foarte îndoiesc.

Urmărește-l pe Mark pe Instagram.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai multe despre tulburări mintale:
Utilizatorii de droguri modificate pot descoperi involuntar leacuri pentru tulburări mintale Întrebarea zilei: La ce boli psihice eşti predispus ca român? Perfecționismul e o boală mentală și îmi distruge viața Sătenii din Kazahstan adorm în masă din motive necunoscute