​Noul sezon din True Detective ne-a rupt cu seriozitatea

Avertisment: S-ar putea să conțină mici spoilere.

Sfârșitul sezonului din Game of Thrones, cel mai popular și mai piratat serial TV, a stârnit o grămadă de articole despre cât de brutal și sinistru a devenit serialul. De ce ar vrea cineva să se uite la un serial atât de lipsit de lumină și speranță?

Dar Game of Thrones se încadrează în aceeași categorie cu toate serialele de prestigiu de la TV. De la ororile apocaliptice din The Walking Dead până la misterul înfiorător din The Killing și lumea suprarealistă de coșmar a lui Hannibal, lumea serialelor TV e un tărâm dezolant și înfricoșător. Măcar Tyrion se mai îmbată și spune glume din când în când. Și în acest peisaj întunecat, cu gura pe o sticlă de whiskey în timp ce se înjunghie în ochi ca să vadă dacă mai simte ceva, True Detective e hotărât să fie cel mai sinistru dintre toate.

Dacă ai ratat primul sezon din True Detective, e greu să-ți explic entuziasmul pe care l-a provocat serialul. A stârnit mai multe articole și dezbateri decât orice alt serial TV fără dragoni. Deși s-a încheiat cu o cădere sentimentală, sezonul unu a fost foarte palpitant și a ieșit în evidență față de alte seriale dramatice cu criminali în serie datorită atmosferei gotice sumbre, a monologurilor nihiliste ale lui Rust Cohle, jucat de Matthew McConaughey – influențate de filosoful de cult horror Thomas Ligotti, de elementele mistice împrumutate de la legendele în ficțiune dubioasă, Robert W. Chambers și H. P. Lovecraft și de cinematografia sublimă a lui Cary Fukunaga, care l-a transformat într-unul dintre serialele cu cea mai frumoasă imagine.

Trailerul sezonului doi din True Detective.

În orice caz, în sezonul doi, toate acestea au dispărut, la fel ca numeroasele cadavre scufundate în lacul Louisiana. Singurele lucruri care continuă sunt scenaristul Nic Pizzolatto și sentimentul de gravitate. Sezonul ăsta a renunțat la formula polițistul bun vs. polițistul în criză existențială și urmărește patru roluri principale jucate de patru actori notabili.

Colin Farrell e Ray Velcoro, un polițist sumbru și corupt afectat puternic de divorțul prin care a trecut. Vince Vaughn e Frank Semyon, un gangster sinistru care încearcă să o ia pe calea cea bună. Rachel McAdams e Ani Bezzerides, o polițistă dură și serioasă, care e „furioasă pe lumea întreagă și mai ales pe bărbați". Taylor Kitsch e Paul Woodrugh, un polițist motociclist sumbru, bântuit de trecutul din armată. Toți patru sunt ghinioniști, probabil alcoolici, au vieți sexuale nesatisfăcătoare și replici demente care uneori n-au niciun sens. Sfatul de viață al lui Vince Vaughn e „Nu trebuie să faci nimic motivat de foame, nici măcar să mănânci."

Personajul polițistei, Bezzerides, pare să fi fost adăugat ca reacție la criticile (destul de pertinente) că sezonul întâi s-a concentrat pe cadavrele tinerelor femei fără să ne ofere niciun personaj feminin puternic. Bezzerides e cu siguranță la fel de puternică și importantă ca celelalte roluri principale, deși vine din zona de personaje feminine la care puternic înseamnă că „le place mult whiskey și înjunghie chestii cu cuțite".

Dacă personajele astea sună de parcă ar fi fost generate de un generator de algoritmi pentru scenarii de film polițist, se și simt așa în primele trei episoade. Asta nu e vina actorilor, care joacă rolurile pe cât de bine pot – deși Vince Vaughn e mai puțin convingător când trece de la afaceristul impotent la infractorul intimidant. Dar serialul, per total, pare un colaj de tropi de film noir din LA, de parcă cineva s-a uitat la Chinatown, LA Confidential și The Big Sleep și s-a gândit că le poate combina ca să facă unul mai dur decât toate. În primul episod avem polițiști corupți, pornografie, o gală ciudată, o actriță năucă și o comună neo-hipioată. Misterul central include afaceri dubioase cu terenuri, politicieni corupți și un cadavru mutilat. Deși divorțate de ficțiunea ciudată și atmosfera horror-nihilistă din sezonul unu, niciunul dintre aceste elemente nu ies în evidență față de altele folosite în filme noir.

Nu ajută nici faptul că dialogul e fie nememorabil – „Îmi place rațiunea" sau „Mă îngrijorezi, vorbești atâtea prostii", fie ridicol de memorabil – „Când mergi, se aude de parcă ar clămpăni niște gume de șters!" Stai, ce?

Am menționat cât de sumbru e serialul? În caz că nu ți-e clar din absolut fiecare scenă, personajele mai dau și replici de genul: „Dintre toate viețile, asta cred că e cea mai nasoală!"

Lucrurile își revin în următoarele două episoade, în special pentru că Pizzolatto începe să injecteze niște dubioșenii în infracțiuni și niște secvențe parcă desprinse din Mulholland Drive a lui David Lynch. Cele patru personaje principale devin mai bine definite în episodul trei, după ce Pizzolatto trece de la arhetipuri și atipic, după ce a terminat de pus bazele.

Chiar dacă al doilea sezon din True Detective nu se evidențiază dintre celelalte seriale de succes din prezent, și-a consolidat totuși locul printre ele. E sumbru, dialogul e laborios, iar scenele destul de cool. Filmele și serialele de azi sunt fie niște jucării comerciale corporatiste, fie dezolări monocrome. Deznădejdea pare să fie o cerință de bază în filmele artistice. Până și serialele mai ușoare, cum e House of Cards, sunt filmate dintr-o perspectivă rece și neîndurătoare.

Nu e nimic în neregulă cu deznădejdea fictivă, mie îmi place sângele, moartea și disperarea în artă. Dar ce lipsește din serialele prestigioase din ziua de azi e varietatea tonală. O scenă de sex e filmată la fel de rece ca și o crimă, o comandă de prânz sună ca o despărțire. Oricât de întunecate și tragice au fost și alte seriale mișto ca Breaking Bad, The Wire sau The Sopranos, nu erau doar întunecate și tragice – aveau umor, absurdități, ciudățenii, dragoste. Până și sezonul unu din True Detective a știut chestia asta și a permis niște umor în relația dintre Woody Harrelson și Matthew McConaughey. Creatorii serialului au știut să filmeze crime îngrozitoare și scene de dialog între polițiști în moduri diferite. Sezonul doi din True Detective nu e singurul care întreține un climat dur și aspru, dar urmează mult prea îndeaproape școala de coolness marca Snyder/Fincher/Nolan. Într-un domeniu în care totul e filmat în albastru închis, e greu să distingi o scenă de alta sau un serial de altul. Oare ar trebui să arate la fel un serial cu supereroi, unul cu crime și mister, unul fantasy și o dramă domestică?

Așadar, deși True Detective e un serial bine realizat care îmi satisface apetitul pentru crime misterioase, sper totuși ca restul sezonului să adauge niște ciudățenii sau măcar o glumiță-două.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai multe despre seriale:
Serialul Umbre îți poate îmbogăți vocabularul și viața intelectuală Vecina, o serie de scurtmetraje românești cu și despre iarbă Irina Margareta Nistor îmi explică de ce îmi place Game of Thrones de mă cac pe mine