©2014 VICE Media LLC

    The VICE Channels

      M-am săturat să mă prefac: Nu înţeleg care-i faza cu fumatul de iarbă

      November 20, 2012

      De Wallace Arkwright

      E greu să ne amintim acum, dar a existat o vreme când fumatul de iarbă era considerat uncool – pe când era obiceiul tipilor care purtau jachete militare nemțești și a boemilor care încercau să pară tineri. Dar de o vreme, fumatul de iarbă a devenit un obicei de laudă pe care vrem să-l aruncăm în ochii tuturor.

      Desigur, a fost dintotdeauna un ritual de inițiere și chiar dacă taică-tu e preot și maică-ta suferă de astm cronic ereditar, probabil tot l-ai încercat măcar o dată. Dar în ziua de azi există o categorie de oameni de vreo douăzeci și ceva de ani care cred că sunt cei mai tari dacă fumează și ei un cui amărât într-o parcare. Vorbesc poetic despre „buruiana marocană” și despre diverse soiuri de care au auzit și ei de la alții. Se sfătuiesc despre cum să facă bonguri sofisticate din fructe și cântăresc avantajele și dezavantajele achiziționării unui vaporizator. Sunt oameni cu joburi și iubite. Nu pare să-i afecteze prea tare și asta-i bine. Dar nu înseamnă că-i înțeleg.

      Din punctul meu de vedere, iarbă fumează puștanii de 13 ani și americanii. Puștanii o fac pentru că încă n-au voie să bea alcool în cluburi și trebuie să-și dea și ei în cap cu ceva, iar americanii o fac cam din același motiv. Mie îmi pare o etapă peste care ar trebui să treci odată ce-ai băut prima halbă de bere legală, ai luat prima pastilă ilegală și ai avut prima relație sentimentală.

      Pare un obicei tineresc care nu-și mai găsește locul în viața deprimantă de zi cu zi a adultului. Am impresia că dacă m-ar prinde un paznic în parcare fumând un cui, mai mult ar încerca să afle care-s problemele care-mi rod sufletul, în loc să cheme poliția. Poate mi-ar cere și un fum, ca să ia o pauză de la responsabilitățile vieții lui triste de adult.

      Deși marijuana e încă ilegală, entuziasmul tineresc inițial a fost eliminat din procesul de consum. În primul rând, suntem acum prea deștepți ca să mai fim prinși așa ușor, mai ales pentru că avem apartamente și putem fuma acasă. Apoi, chiar dacă ești prins, ar trebui să dai peste vreun Robocop maniac care urăște iarba ca să ai probleme pentru un cui. Ar trebui să fie vreun polițist care a fost călcat în picioare la un concert Queens of the Stone Age ca să se înfurie pe tine și să-ți zică altceva decât: „Măi, măi, pufăiți dragonul magic, băieți? Vă rog frumos s-o faceți acasă la voi, nu pe stradă.”

      Nu știu, poate am eu o problemă. Poate așa m-am născut, cu prejudecăți despre iarbă. Pentru mine, efectele n-au meritat niciodată efortul pe care trebuia să-l fac ca să obțin marfa. În primul rând, ai noroc dacă găsești vreun dealer care să vină la tine pe bicicletă și să mai și ajungă la timp. Dealerii de cocaină par să aibă altă noțiune a timpului decât tine („la cinci minute de aici” poate însemna fie că e deja în fața ușii tale, fie că abia iese din gagică-sa care e striperiță într-un club în cealaltă parte a orașului), dar măcar ajung întotdeauna. Sunt profesioniști; îți poți da seama de asta pentru că au mai mulți bani decât tine.

      Dealerii de iarbă, pe de altă parte, sunt fie puștani distruși, fie bărboși cărunți leneși care greu își scot curul din casă. Plus că mai trebuie și să cumperi în avans, ceea ce e de căcat, pentru că atunci când vreau să iau droguri, o fac din impuls, și nu în urma unei planificări minuțioase.

      Apoi, după ce fumezi, nu se întâmplă nimic atât de grozav. Am văzut cu toții filme stupide americane în care un fotbalist/tocilar/director de liceu trage un fum dintr-un joint de mărimea Torței Olimpice și începe să vadă elefanți roz, să vorbească ca un gangster sau să danseze pe James Brown. În viața reală, efectul se aseamănă mai degrabă cu o doză de anestezie după o operație la o unghie încarnată. Te simți un pic amețit, pierdut, obosit și ți-e foame. Poate că râzi mai mult, dar asta datorită faptului că ești confuz și nu pentru că simțul umorului a spart toate barierele și acum ești cu 500 la sută mai amuzant decât atunci când ești treaz.

      Când iau droguri, o fac pentru că vreau să mă simt lucid și să-mi cresc stima de sine. N-o fac ca să stau trântit pe o canapea și să rânjesc ca boul când cineva îl imită pe Yoda. Pentru că ăsta e adevărul. În majoritatea cazurilor, e plictisitor să fumezi iarbă. Dacă ar fi o culoare, ar fi bej. Dacă ar fi un film, ar fi unul aclamat la festivalurile de film underground, dar care de fapt e o filmare din toate unghiurile cu oameni care cern nisip printre degete.

      Și mai fac parte din acea minoritate care crede că iarba e cel mai periculos drog dintre toate. Evident, știu că nimeni n-a murit vreodată de la fumat iarbă și că iarba e vindecătoare bla, bla, bla...

      Dar deși fumatul de iarbă nu te distruge fizic – optând în schimb să-ți deterioreze încet plămânii și inima și buzele – îți poate distruge mintea. Dacă fumezi mai mult de câteva cuie pe lună, sunt mari șanse să devii un cretin plictisitor. O să începi să pleci de la petreceri pe la ora 8 și n-o să poți purta o conversație cu cineva care nu e la fel de praf ca tine.

      Dar să trecem la partea mai întunecată a spectrului. Paranoia. Pentru că asta e adevărata problemă, nu? Pentru că deși știința n-a reușit încă să dovedească faptul că iarba îți transformă creierul în căcat de câine, cu toții cunoaștem oameni care îți pot dovedi asta dacă arunci o privire în dormitorul lor. Pentru fiecare șmecher care se descurcă să fumeze și să-și vadă de treburi în timpul ăsta există câte o persoană șomeră, catatonică, paranoică ale cărei probleme se leagă direct de fumatul de iarbă. Singurul argument pe care îl folosesc brigadele pentru legalizare ca să contracareze asta e să adauge pe lista fumătorilor câte un miliardar care fumează ocazional.

      Nu funcționează așa; iarba face la fel de multe victime ca orice alt drog, dar consumatorii ei insistă să le măture sub covor. E privită ca un drog drăguț și prietenos, dar nu e. E un cățel labrador care reușește să te înnebunească până la urmă.

      Bineînțeles, e penibil că fumatul de iarbă încă te poate băga la închisoare. E atât de răspândit și face parte din viața de zi cu zi a atâtor oameni încât e chiar bizar că e încă ilegal. Nu că legile împotriva fumatului ar fi atât de dure pe cât te fac să crezi oamenii care cer legalizarea. Pe scara infracțiunilor, e undeva între condusul fără centură de siguranță și urinatul pe un stâlp.

      Deși îmi dau seama că videoclipurile și tacticile folosite de grupurile anti-marijuana sunt atât de tâmpite încât mă fac să cred că oamenii ăia au fost super sparți când le-au conceput, încerc să spun că da, e stupid să scoți în afara legii fumatul unei plante care se poate crește acasă, dar e la fel de stupid să-ți faci din legalizarea ei un scop divin în viață. Pentru că deși există tipi care pot fuma și face lucruri constructive în același timp, există și o generație întreagă de puștani prăjiți care trăiesc cu impresia că pisica vrea să-i omoare.

      Dacă adaug faptul că efectele nu sunt nici măcar atât de grozave, ajung la concluzia din titlu: chiar nu înțeleg care-i faza cu fumatul de iarbă.

      Urmăriți-l pe Wallace pe Twitter: @mrwallaceark

      Traducere: Oana Maria Zaharia

      Mai multe droguri?

      Care e cel mai cool drog?

      Droguri: Plusuri și minusuri

      Te poți face praf cu droguri digitale?

      -

      Teme: iarba, droguri, verde, dealeri, prajit, cui, nu inteleg, m-am saturat

      Comentarii