A apărut primul spectacol de operă despre LSD, din lume

E greu să descrii exact cum te simți într-un trip pe droguri halucinogene (deși mulți au încercat). Creierul pe substanțe psihedelice se află undeva între planeta Pământ și alte lumi, simte și percepe lucruri de dincolo de realitate și la un moment dat nu-ți mai dai seama în care dintre lumi ești. Uneori, când ești sub influența lor, e de ajuns un sunet sau o viziune ca să-ți dea tot universul peste cap.

Cam așa e, parțial, să asculți lucrarea încă neterminată LSD: The Opera. Uneori, muzica e deranjantă, alteori e melodică și eterică. Dacă uiți de versuri, o simți ca pe o halucinație, plină de zgomote și microtonuri care nu par să existe în natură.

Țelul Operei LSD nu e să simuleze experiența de trip, ci să recreeze istoria tumultuoasă a drogului (în acest caz, pare că funcția urmează forma). Opera e încă în curs de dezvoltare – s-a scris doar o treime din ea și s-au jucat doar câteva scene – dar ce există până acum include istoria lui Albert Hofmann, tatăl accidental al LSD-ului; cercetările secrete CIA despre LSD, cunoscute sub numele de MKUltra; primul trip pe mescalină a lui Aldous Huxley, așa cum e descris în cartea Ușile Percepției.

Eram disperat să aflu mai multe. Așa că am găsit-o pe Anne LeBaron, compozitoare și unul dintre libretiștii producției.

Ar trebui menționat că LeBaron e o compozitoare respectată. Los Angeles Times a numit-o la un moment dat „o compozitoare transformatoare" pentru abilitatea de a crea, prin intermediul muzicii ei, realități alternative. The New Yorker a numit-o o compozitoare neobișnuit de inventivă. A lucrat la proiecte foarte diverse, de la o operă despre practicanta de voodoo din New Orleans, Marie Laveau (Crescent City), o monodramă autobiografică despre tulburările paranormale din casa ei (Some Things Should Not Move) și o operă despre o femeie cyborg – jumătate casnică, jumătate aspirator (Sucktion). Iar acum a adăugat pe listă opera ca trip pe acid.

Un performance al scenei „Bicycle Day", din spectacolul LSD: An Opera, în care Albert Hofmann experimentează primul trip pe LSD.

VICE: LSD: The Opera prezintă LSD-ul ca pe o poveste structurată. Unde începe această poveste?
Anne LeBaron: Albert Hoffmann, un om de știință elvețian, a fost persoana care a sintetizat prima oară LSD-ul în 1943. Era un om de știință extraordinar, un cercetător foarte respectat. A luat câte o doză mică în fiecare zi toată viața.

Când a absorbit niște LSD prin vârfurile degetelor și a simțit un fior ciudat, a hotărât să ia o doză și a fost prima persoană care s-a tripat pe acid. Nu avea idee ce doză ar trebui să ia. Prin 1953, în Elveția era criză de mașini, așa că a mers spre casă cu bicicleta, super tripat. Când a ajuns în sfârșit acasă, a scris în jurnal că simțea că nu se poate mișca deloc. Era disperat după un antidot la drog pentru că se supradozase, așa că i-a cerut vecinei lapte și vecina i-a dat. Doar că vecina i-a părut o vrăjitoare hidoasă cu mască. Toate astea apar în operă.

Pare fantastic, foarte teatral.
E ușor să apelezi la istorie și la lucruri autentice care s-au întâmplat, adevărul adevărat. Dar în operă poți merge mai departe de atât, ai libertatea să te joci cu personajele și să inventezi altele noi.

Ce alte personaje ai inclus în operă?
Am transformat LSD-ul într-un trio de soprane, iar acest trio de soprane e un fel de factor unificator pe tot parcursul operei. Trio-ul LSD îl însoțește pe Hoffman acasă pe bicicletă. Hoffmann nu mai revine, dar intră în scenă programul secret al CIA, MKUltra. A fost un proiect prin care s-a încercat exploatarea LSD-ului pentru a afla dacă poate funcționa ca agent de control al minții sau ca ser al adevărului. Experimentul a început la zece ani după descoperirea drogului, adică la începutul anilor '50. Guvernul se temea că Rusia o să găsească serul adevărului înaintea lui și voia să folosească LSD-ul ca armă. Avem o scenă cu persoana care a dirijat MKUltra și vezi cum LSD-ul se transformă dintr-un drog frumos într-unul exploatat și abuzat de guvernul american în scopuri perverse.

Apoi și-a făcut loc în contracultură. Toată lumea știe asta; la asta ne stă mintea la toți, nu? Așadar, are o scenă și Timothy Leary – care a fost un mare prozelit și un personaj destul de neplăcut. Apare și marele scriitor Aldous Huxley, care a scris Porțile percepției pe baza primei lui experiențe halucinogenice cu mescalină și mai târziu a luat LSD. Apoi mai avem o scenă cu Mary Meyer, cea mai iubită amantă a lui JFK, care își procura LSD de la Timothy Leary și-l ducea cu ea în Washington DC. Se gândea că poate deveni un ghid în circumstanțe controlate și că, dacă ar putea introduce LSD în Casa Albă și i l-ar da lui JFK, asta ar duce la pace mondială.

Cum influențează povestea muzicalitatea, din punctul de vedere al unui compozitor?
Înainte să încep, mă bântuia întrebarea: Cum pot scrie o operă despre LSD când toată muzica din contracultură e atât de grozavă și toată lumea o asociază cu LSD-ul? Atunci am avut o revelație: să folosesc instrumentele Harry Partch. Știi ceva teorie muzicală?

Nu prea.
O octavă are 12 tonuri. La pian, mergi de la do la do și când ajungi la do de sus, ai trecut prin toate cele 11 tonuri, iar do de sus e al 12-lea. Sistemul lui Harry Partch e unul în care octava are 43 de tonuri. Imaginează-ți un pian cu mult mai multe clape între do de jos și do de sus. Patruzeci și trei de tonuri, ok? Așa că m-am gândit să iau instrumentele Partch cu scala microtonală ciudată și să le combin cu alte instrumente, precum cvartetul de corzi, instrumente de suflat și percuție, ca să creez un sunet nepământean.

E minunat. Deci auzi tonuri care există, evident, dar care nu fac parte din muzica pe care o auzim în viața de zi de zi – e aproape o halucinație auditivă.
Corect. M-am tot gândit la asta, nu eram sigură că o să pot crea un sound care să transmită ce simți când ești sub influența LSD-ului. Dar știi ce? Cred că am reușit. Cel puțin mie așa mi-a sunat când am ascultat prima oară.

Știu că ai jucat recent în câteva scene și am citit recenzia lui Mark Swed din LA Times. A scris că opera are un spirit feminist, mai ales datorită celor trei soprane care o ghidează. A fost o decizie conștientă?
E foarte interesant. Când Mark mi-a povestit despre percepția feminismului în operă, l-am întrebat la ce se referă. El mi-a zis că e foarte clar. Majoritatea bărbaților din operă sunt niște nenorociți și niște libidinoși, iar cele două femei-ghid sunt Laura Huxley, soția lui Huxley, care îi cântă scriitorului pe lumea cealaltă, când acesta moare, și Mary Meyer, care a avut excelenta idee să aducă pacea în lume cu ajutorul LSD-ului. Apoi mai e și trio-ul feminist al sopranelor, care ghidează spectatorii.

N-am luat decizia asta conștient, nu m-am gândit să-i dau operei accente feministe, dar mi-am făcut griji, când am primit primul libret, că nu existau personaje feminine. Femeile aveau puține tangențe cu invenția și călătoriile LSD-ului. Contracultura era populată de personaje masculine – Timothy leary, Allen Ginsburg, Aldous Huxley – iar femeile erau undeva în fundal. Când am primit prima oară libretul, acum doi ani, am vrut să accentuez personajele feminine – existau atât Laura, cât și Mary. După care mi-a venit revelația cu cele trei soprane.

De ce ai scris-o sub formă de operă? Opera nu e o formă de artă asociată cu substanțele halucinogene.
Cei doi libretiști ai mei (Gern Stern și Ed Rosenfeld) – Gern are 86 de ani și l-a cunoscut pe Timothy Leary, pe Allen Ginsburg – dacă ar vorbi cu tine, ți-ar zice că scopul libretului e să arate cum LSD-ul a dus la găsirea unui echilibru între bine și rău. Între pozitiv și negativ. Eu spun mereu că ar trebui să arătăm asta prin acțiuni, nu prin cuvinte. Cel mai important e să comentăm despre LSD prin ceea ce vedem și ceea ce simțim.

Poți asculta scene din LSD: The Opera aici.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre acid:
Colecționarul de timbre LSD Steve Jobs nu lua orice fel de LSD Ce ştim despre LSD la mai bine de 70 de ani de la inventarea lui? Vrăjitorul drogurilor psihedelice, care a avut cel mai mare laborator de LSD