O noapte de pomină la campionatele de dat din fund din Marea Britanie

Cândva, datul din fund (twerking) era doar un dans obscur și plin de sexualitate de care auzeai uneori în melodiile rap ale lui Dirty South. Chiar nu avea vreun impact mai mare asupra limbajului colectiv decât cuvinte ca „aplecare” sau „bunăciune.” Doar cei cu o istorie în spate, adică anti-americanii care cautau reprezentațiile de freestyle ale lui Fat Trei și clipurile din competiția WorldStar, ar ști cu adevărat despre ce vorbesc. Desigur, Justin Timberlake a folosit cuvântul în „SexyBack”, iar asta a fost una dintre melodiile cele mai cunoscute din ultimul deceniu. Dar a fost un vers aruncat la întâmplare, de aceea cuvântul e adesea confundat cu „muncă (working).” Era posibil ca în cazul în care nu știai să faci diferența între Young Money și Cash Money, să nu fi știut nici ce însemna „echipa de dat din fund.”

Dar când o vedetă pop tânără, de culoare albă, și-a frecat dubios fesele stil prințesă Disney de un ciudat feminist cu cioc, cuvântul a dat iama în vocabularul clasei mijlocii și al intelectualilor. În câteva secunde, s-a răspândit pe tot Twitter-ul ca mâinile lui Bobby Thicke pe fundul unei fane înfocate. Chiar dacă ești genul ăla de persoană care folosește Twitter-ul doar ca să afle scorurile la meci și să lanseze niște alarme false cu bombă, nu ai cum să nu fi sesizat pe internet avalanșa de căcat sub formă de critici post-feministe și postări cu gif-uri de pe Buzzfeed.

Jurnaliștii au luat la mișto povestea și au stors și ultima picătură din ea într-o succesiune de editoriale fără sfârșit. Majoritatea cititorilor s-au întrebat care e motivul. Dicționarul Oxford a adăugat cuvântul în exemplarul acestui an, iar la un moment dat, în 2015, Jo Brand o va face pe scenă în spectacolul ei Live la Apollo. Datul din fund a trecut de la ceva care ținea de petrecerile de cartier din Atlanta, la ultimul export cultural al Americii, un fel de noua Coca-Cola sau replica „George W Bush e idiot.”

Când am auzit de inaugurarea Campionatelor de Dat din Fund din Marea Britanie, am decis că e cea mai bună cale să las la o parte rahaturile și să intru în contact direct cu fenomenul cultural. Deși nu eram sigur la acel moment că datul din cur chiar reprezenta un tip de cultură sau că Marea Britanie avea oameni care să practice asta în afara rețelelor de social media.

Un punct culminant al Campionatului de Dat din Fund din Marea Britanie.

Evenimentul a fost organizat de „Asalt,” un „Canal de Hip Hop, Sporturi și Destinații de Distracție” cunoscut pentru seriile sale lungi de bătălii rap care se țineau mereu în același club, Scala, aflat aproape de calea ferată King's Cross, în Londra. Presupun că s-au plictisit de tipii grași, îmbrăcați în combinații asortate de fesuri cu jachete cu inițialele universităților, care făceau aliterații despre părinții fiecăruia, așa că au decis să diversifice prin crearea unei arene în care oamenii pot merge la război cu propriul cur.

Dacă n-ai fost până acum în Scala, e genul ăla de club de dimensiuni mijlocii, din centrul Londrei, creat pentru mai multe activități, care insistă să aibă detectoare de metale la cântările celor de la Decemberists și să toarne Beck's-ul din sticle de plastic în pahare de plastic pentru mai multă siguranță. Pe lista evenimentelor următoare se numără Superstar Har Mar, Priveliștea și Karaoke la Limită. Am avut parte de niște nopți grozave aici (mersi Chalk), dar nu e un club care sugerează chiar „sexualitate ridicată.” Când am ajuns, aranjamentul temporar și luminile de studio l-au făcut să pară mai mult ca decorul din Mastermind decât un clip al Gemenilor Ying Yang. Nu m-a ajutat nici că eram îmbrăcat ca prezentatorul trist al unui documentar de la mijlocul anilor '90 despre pericolele condusului mașinilor furate și, spre nefericirea mea, MC-ul anunțase anterior că oricum „niciunul dintre voi nu are voie pe scenă.” Totuși, ce trebuie să poarte un bărbat la un concurs de dat din fund? Costumul meu în dungi era la curățat, iar eu nu venisem aici ca să-mi fac prieteni.

Din fericire, restul lumii a depus mai mult efort. Spre exemplu, fetele imitau la perfecție look-ul de post-Rihanna, acel punk-combinat-cu-club-combinat-cu-Fantazia-și-rave. Topurile cu vedere la buric, colanții negri cu talie înaltă, țintele, acele, șepcile și tricourile imprimate cu slogane erau la ordinea zilei. Dacă aș fi fost redactor de modă, aș fi spus probabil că m-am simțit  ca și cum  aș fi fost blocat într-o secvență de luptă până la moarte dintr-un Mad Max din viața reală, cu mulți de Andre 3000 care se închinau la tipii din ghetou și dominatoarele lor cyborg. Dar nu sunt, așa că voi spune doar că semăna mult cu tumblr.

Din fericire, pentru oricine a venit în hainele sale normale doar ca să descopere că avea nevoie de o schimbare completă în abordare, tipul ăsta era acolo ca să îl ajute. E încurajator să știi că există un grup de oameni care scot bani de pe urma fanelor revistei de adolescenți Tatler, care vor să-și dea la schimb perlele și pantalonii de călărie pentru look-ul de „model depravat, debutant, din societate, care tocmai l-a descoperit pe Tupac.”

În arena de dans, momentul de început era marcat de fetele care pozau și se dădeau mari în fața camerelor strânse în jurul lor, exact ca șoferii de Formula 1 care își verifică mașinile și își aranjează ochelarii înainte ca o cursă să înceapă. Aparent o încălzire, partea asta a nopții oferea mulțimii șansa să le vadă pe fete într-un moment de liniște înainte ca Scala să o ia razna.

Își arătau fundurile mulțimii zgomotoase cu iPhone la purtător și nu era o situație care să strângă prea multă susținere în secțiunea de comentarii din Vagenda. Dar fetele păreau mai mult decât pregătite pentru asta, iar publicul era chiar împărțit în tabere, femei și bărbați. Din punctul meu de vedere, părea să se pună mai mult accentul pe efortul fizic decât pe ideea de femeie ca obiect, dar, mai presus de orice, e ușor „problematic” să vezi adolescente în lycra, care-și mișcă fundurile pe ecrane de smartphone-uri.

O altă echipă care intrase în starea de „competiție zen” era „Echipa Lengman.” Spuneau că purtau cagulele ca să evite să se facă de rușine (oare erau mămicile lor în clădire?), dar au reușit totuși să arate destul de bine cu un fel de look „paramilitar de rang înalt” inventat de Riri și Johnny „Câinele nebun” Adair pentru colecția River Island. O colecție dedicată celor care vor să arate bine sau care par să ia cina cu mama lor la Pizza Express, în timp ce ei de fapt sluțesc traficanți de droguri.

Cagulele au mers la fix pentru Echipa Lengman. Când e făcut cum trebuie, datul din fund devine un dans agresiv, plin de sexualitate și sfidător, căruia doar bărbații virili și plini de încredere în sine îi pot face față. Nu seamănă cu spasmele de pește mort ale lui Miley Cyrus în fața Fraților Jonas. E vorba de niște mișcări nesimțite, care au dispărut în versiunile recente ale dansului, care are la fel de mult în comun cu adevărata mișcare, cum au mișcările robotice ale unui văr beat mort de-al tău cu breakdance-ul original al băieților de pe străzile New York-ului, sau cum Lionel Blair are vreo treabă cu Gene Kelly.

Când mă uitam la măreția și ceremonialul din jurul evenimentului, mă întrebam dacă o astfel de competiție are tot ce-i trebuie ca să devină un sport internațional. Poate ar lua-o în aceeași direcție ca stilul disco, adică vine din underground, apoi e adoptat de tipele disperate după modă, trece apoi în zona comercială, încât devine un fenomen global și în final ajunge să stagneze în cluburile de pe autostrăzile principale, doar ca să fie reînviat peste câțiva ani de niște puștani nostalgici după muzica pe care părinții lor i-au forțat s-o asculte la nunțile rudelor.

M-am întrebat de unde au învățat fetele mișcările alea și unde le-au exersat. Nu puteam să nu mă simt ca în punctul culminant dintr-unul din  filmele alea cu street dance, care rulează în mijlocul zilei pe postul FilmFour. Oare eram martorul apogeului anilor de speranță, visuri și antrenament la sânge? Sau era doar un eveniment organizat în grabă pe trena unul nebun?

Dar când evenimentul principal a început, n-am mai avut niciun dubiu. Duourile au intrat primele și au început să acopere scena în lung și-n lat ca trupa de dans a lui Janet Jackson, numită Națiunea Ritmului, dar cu o formă urâtă de boala dansului a Sfântului Vitus. S-au agitat, ondulat, împrăștiat, încât păreau scăpate de sub control și sigure pe situație în același timp. Erau turbate și rele. Publicul s-a căcat pe el și urla la fiecare pas care se schimba rapid, în timp ce toți își ridicau iPhone-urile în aer ca niște pancarte luminoase ca să arate cât de încântați erau. În sfârșit, Scala mi-a oferit șansa să trăiesc ceva asemănător cu filmarea unui clip de-al Christinei Aguilera la care visam să particip de când eram adolescent.

Juriul concursului era compus dintr-o echipă de oameni de afaceri din industria muzicală și dansatori experți. N-am putut să le înțeleg numele din cauza zgomotului mulțimii, dar din juriu făceau parte și coregraful videoclipului recent al lui Lily Allen, în care se dă din fund, un tip care a lucrat la un moment dat pentru Spearmint Rhino, și alt individ din industria muzicală, care mi s-a spus că a lucrat cu „artiști renumiți.”

Mi-au creat impresia că au venit pentru că n-aveau altceva mai bun de făcut și nu că aveau neapărat cunoștințe în domeniu. Dar de fapt ajutau mai mult la accentuarea ideii de mascaradă, ca judecătorii falși care apar la final într-un joc de PlayStation.

Când jurații au început să anunțe câștigătoarele fiecărei runde, mulțimea a început să înțeleagă șirul evenimentelor. În cele din urmă MC-ul le-a vorbit participantelor. Găseai printre ele un amestec de puștoaice din Londra cu câteva scăpări din Manchester și Lituania ca să pară echilibrată situația. După ce s-au rupt pe scenă,  publicul și-a scos în față favoritele. Sudul Londrei a primit cel mai puternic răspuns și, după cum era de așteptat, Lituania s-a ales cu cel mai slab. Cred că oamenii din Vilnius nu se dau în vânt după datul din fund.

Participanta din Lituania a avut o abordare care semăna mai mult cu cea a dansatoarele la bară ale lui Stringfellow decât cu Sasha Go Hard. Dar, din nu știu ce motiv, publicul a părut să reacționeze destul de bine la reprezentația ei, chiar dacă mișcările ei s-au bazat mai mult pe datul din plete exact ca un leu care tocmai a ieșit dintr-un bazin cu apă.

Ceea ce mi s-a părut interesant a fost că playlist-ul serii nu s-a bazat pe muzică asociată de regulă cu datul din fund. Chiar dacă DJ-ul le-a oferit dansatoarelor șansa să aleagă între „muzică jamaicană sau hip-hop,” aproape fiecare tipă a ales prima variantă la fiecare rundă. Mă întrebam dacă nu cumva ceea ce vedeam nu era de fapt o abordare cu influențe venite din Londra centrală, ca și cum fetele astea ar fi luat mișcările jamaicane pline de sexualitate explicită pe care le-au învățat la Carnaval și le-au transformat în ceva transatlantic, la care au adăugat puțin dat din fund pentru public.

Ceva ce inițial am crezut că era doar o încercare de a se da în spectacol a devenit de fapt un exercițiu de interpretare, ca atunci când Baletul Regal folosește materiale moderne. Dădeau din fund, dar adăugau puțin stil britanic, iar, datorită acestui lucru, a devenit mult mai interesant din punct de vedere cultural și muzical decât era inițial.

Deci, ce am învățat? Păi, am învățat că atunci când muzica e dată tare într-un club, unii oameni simt nevoia să-și miște corpul într-un fel care se potrivește cu ritmul melodiei. Uneori, vor fi fete, alteori vor fi bărbați. Uneori bărbații vor încerca să danseze cu fetele. Iar unele dintre ele vor avea băutură la bord.

De fapt n-am învățat nimc. E un rahat de dans. Ce aș fi putut să învăț? Sunt oameni care se mișcă pe ritmul muzicii într-un club. Macarena ne spune ceva despre experiența imigranților în America lui Clinton? A învățat cineva ceva despre viața din Spania după Franco din melodiile Las Ketchup? Sigur că nu.

Să încerci să găsești răspunsuri la întrebări despre gen și rasă la un concurs de dat din fund e ca și cum ai căuta sensul vieții la un concert Iron Maiden. Nu o să-nveți niciun rahat. Doar bucură-te de el pentru ce e: un dans, la fel cum Joe Hart face chestia asta, orice ar fi ea, sau Abbey Clancy dansează salsa la Precis.

Urmărește-i pe Clive (@thugclive) și Tom (@tomjohnsonuk) pe Twitter.

Traducere: Dana Alecu