O noapte la un party… psytrance rave!

De Clive Martin, Foto: Jake Lewis

Știți oamenii ăia cu bongosuri și rasta pe care îi vedeți din când în când în jurul facultăților sau prin locuri cu un anume specific? Cei care poartă căciulițe tricotate și șalvari cu imprimeuri etnice? Vă întrebați vreodată ce fac oamenii ăștia în cele zece luni ale anului când nu există festivaluri croate organizate cu ocazia unei scurte eclipse lunare la care să poată merge? Vă întrebați vreodată ce muzică ascultă hipioții acum că Bob Dylan face reclamă la lenjerie intimă pentru femei, iar muzica reggae vorbește din nou despre crime, droguri și homosexuali împușcați?

Nu vă faceți griji. Răspunsul la toate aceste întrebări e psytrance.

Pentru cei neinițiați, psytrance-ul e coloana sonoră și imaginea mișcării nu-hippie europene. Numele acestui gen muzical e o combinație între cuvintele „psihedelic” și „trance”, dar cultura care îl înconjoară e mult mai bogată de atât. A fost dintotdeauna o cultură despre care vorbeau colegii mei de facultate când se întorceau din Goa, dar n-am înțeles-o niciodată prea bine. Toată lumea știe că există, dar nimeni nu știe cum și de ce. E o mișcare complet ezoterică de care am fost dintotdeauna puțin fascinat.

De asta am hotărât că a venit timpul să mă arunc în ea cu capul înainte.

În ciuda lipsei mele de experiență, am știut că evenimentul din seara asta era diferit de o petrecere psytrance tipică, în principal pentru că nu avea loc într-un abator abandonat sau într-o pădure. Locația era un mic club din Vauxhall. Mi-am răscolit toată garderoba, dar cele mai psihedelice haine pe care le-am putut găsi au fost câteva cămăși cu print hawaiian și o pereche de slipi cu o dungă galbenă. Așa că am hotărât să merg în hainele mele obișnuite. Dacă nu mă acceptau printre ei, poate puteam să-i fac să creadă că sunt vreun dealer de iarbă din clasa mijlocie.

Visuals-urile sunt foarte importante în lumea psytrance. În timp ce majoritatea cluburilor se mulțumesc cu un print monocrom cu Jimi Hendrix în toaleta bărbaților, o mare parte din bugetul organizatorilor acestei petreceri pare să se fi dus pe chestia asta din centru, care funcționa ca un fel de portal spațial care te ducea de pe ringul de dans în lumea tripurilor extreme. Știu că vouă vi se pare că seamănă cu un ceas gigant pentru copii, dar raverii păreau să-l venereze ca mayașii pe soare. Am început să mă simt ca un conchistador dintr-o țară a normei, privind cu mirare și teamă cum oamenii ăștia ciudați în costume ciudate se rugau la un idol pe care nu-l puteam înțelege.

Cercetările mi-au revelat că dacă există un lucru pe care comunitatea psy îl iubește mai mult decât pe stimulii vizuali, acela e jocul de cuvinte. E probabil singura chestie pe care o au în comun cu cititorii de tabloide.

Se pare că un DJ care face aluzii la înclinațiile tale psihedelice printr-un joc dubios de cuvinte e foarte bazat. Dacă îl cheamă Psyc0de sau Skyhighatrist (ăsta chiar mi s-a părut un nickname marfă), poți fi sigur că e un greu în domeniu. La un moment dat am găsit un flyer care îi făcea reclamă unui DJ numit „Psycle Lane”. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc cu compasiune cum a căutat bietul om pe Google și a descoperit că toate celelalte idei de jocuri de cuvinte cu „psy” erau deja luate. Cum a tastat el cu disperare „Psy-Ko-Logi-Kal” și a descoperit că exista în Rotterdam un DJ cu numele ăsta, cum a dat cu pumnul în masă când a aflat că exista un clarvăzător cu numele de „Psymon Cowell”. Până la urmă, scrâșnind din dinți, a trebuit să se mulțumească cu mult mai domesticul și banalul Psycle Lane și încă e nervos uneori din cauza asta.

O chestie ciudată la muzica asta e nu numai că nu prea e psihedelică, dar nici prea trance nu se poate chema. Genul muzical futurist compus sugerează un fel de mix spațial, euforic, între Paul Van Dyk și 13th Floor Elevators. Știu că sună ca și cum ar fi o combinație grozavă, dar nu prea e. De fapt, seamănă cu muzica pe care ai auzi-o într-un sex shop sau într-un joc vechi pentru PC.

Chestia cea mai nasoală e că nu există pauze. Te aștepți să fie un synth care să rupă puțin tensiunea și toată lumea să-și arunce mâinile în aer și să venereze ceasul de jucărie de pe scenă, dar momentul ăla nu vine niciodată. Piesa se oprește pur și simplu și apoi vine următoarea care sună aproape exact ca cea dinainte, dar cu un efect sonor în minus.

În scurt timp, îți dai seama că ai nevoie de mai mult de câteva beri ca să te poți bucura de așa ceva.

În schimb, restul mulțimii se distra non-stop, de parcă muzica era un fel de iarba mâței muzicală, iar ei erau mâțe. Era ceva magnetic și fascinant în felul în care se mișcau, într-adevăr. Păreau pierduți în muzică așa cum le place DJ-ilor să creadă că se pierd oamenii în muzica lor, aruncându-și pletele rasta în aer ca niște modele din reclamele L’Oreal. Ce să vă mai zic, eram acolo doar de jumătate de oră și oamenii păreau deja posedați de ritm. Mă simțeam ca un polițist care fusese trimis să oprească o petrecere în pădure pentru că tulbura liniștea publică.

Trebuia să mă port ca băștinașii dacă voiam să am vreo șansă să înțeleg ce se petrecea sub ochii mei – trebuia să încep să dansez.

După ce m-am mișcat timp de o eternitate, am început să înțeleg ce se petrecea. Deși participanților de la petrecerile psytrance le place la nebunie să danseze, totuși nu dansează neapărat unii cu alții. Mi-am dat seama că se petrecea ceva ciudat de non-sexual și asta făcea diferența față de petrecerile cu care eram obișnuit.

Până și pe cele mai euforice rave-uri house, când toată lumea luase atâtea pastile încât nu-și mai simțea mâinile, cumva tot continuau să danseze non-sexual. În dansul lor erau importante exprimarea sinelui, interpretarea personală și pierderea în muzica îngrozitoare și nu dorința de sex. Mă simțeam ca într-un club în care toată lumea era „tipul ăla ciudat care dansează lângă scară.”

N-am reușit să fiu unul dintre ei, dar îmi creștea respectul pentru toți acești John Travolta care se îngrămădeau pe gresia lipicioasă. Nu dansau așa cum știam eu că se dansează, era un dans care se apropia de old school, northern soul, disco, rave și bucuria de exprimare mai mult decât orice altfel de dans din ziua de azi. Mi i-am imaginat exersând acasă pe mixurile de pe YouTube ale lui Psycle Lane. M-a impresionat cât de doritori erau să-și arate talentele, oricare ar fi fost acestea, în loc să sprijine o masă într-un colț, cu o bere în mână.

Ideea era să te manifești în orice fel ai chef, nu neapărat prin dans. Tipul ăsta a jonglat toată noaptea cu popice, de exemplu. Inițial am crezut că o fi fost angajat de organizatori, dar mi-am dat seama că nu era cazul. Așa îi plăcea lui să se distreze și părea complet pasionat și absorbit de ce făcea. M-am bucurat să văd, că spre deosebire de cluburile obișnuite, nu s-a luat nimeni de el.

Mai era și tipul ăsta, care părea să se distreze de minune ținând în echilibru pe dosul mâinii un prezervativ umflat. Dar nu m-a uimit atât de tare modul lui de distracție cât look-ul pe care reușise să și-l creeze. Era ceva între Moș Crăciun, Carl Barat, crocodilul Swampy, un puștan drogat de 13 ani și Rasputin și în tot timpul ăsta se potrivea perfect cu evenimentul. Am început să-mi dau seama că alegerile estetice ale fanilor psytrance sunt mult mai nebunești decât îmi închipuiam.

Comentarii