De ce mi se pare săptămâna modei o porcărie

Săptămâna Modei e perioada anului care mă enervează mai tare decât Crăciunul. E ritualul anual în timpul căruia un milion de studenți la modă fac paradă prin oraș purtându-și toate accesoriile ieftine deodată.

Nu cred că industria modei e o porcărie. Îi mulțumesc în fiecare dimineață când îmi pun hainele pe mine, indiferent dacă sunt haine de designer sau haine luate de la Topshop la reduceri. Dar nu înțeleg ideea asta cum că Săptămâna Modei e un sport pentru spectatori deschis tuturor celor care au un cont pe Instagram și sunt înscriși la newsletter-ul Vogue. Săptămâna Modei e pentru oamenii din industria modei. Dacă nu lucrezi într-un magazin cu haine de designer, la o revistă de modă sau ca stilist, nu ai de ce să te bagi în primul rând.

Oamenii uită că show-urile astea nu sunt cataloage. Nu e ca și cum te duci la Barneys și te uiți la toate rochiile alea drăguțe pe care nu ți le poți permite. Show-urile astea se organizează ca designerii să facă bani. Cum fac ei asta? Vânzând hainele astea magazinelor la prețuri astronomice. Cum scot ei mii de dolari din chestii făcute în China pe câțiva dolari? Creând un fel de magie în jurul brandului. Cum reușesc asta? Scoțându-te pe tine din show-ul de fashion.

Brandul fiecărei case de modă e construit pe iluzia exclusivității, ceea ce înseamnă că n-au deloc chef de tine la show-ul lor. Le strici imaginea dacă te duci acolo. Marc Jacobs ar putea închiria Madison Square Garden și vinde bilete cu 50 de dolari celor care vor să vadă show-ul lui dacă ar vrea, dar ar da faliment într-un an dacă ar face asta. Ideea nu e să îl vadă cât mai mulți oameni, ci să țină oamenii departe de el. Moda, cel puțin cea aspirațională și de lux care place tuturor, e prin natura ei exclusivistă.

Totuși, toți bloggerii de street fashion și puștii cu conturi de Tumblr fashion și gagicile care se consideră fashioniste pentru că le plac emisiunile despre modă de la TV stau în camerele de așteptare sperând să intre. Nu ca să vadă hainele, asta se poate face și online, unde fiecare ținută e postată imediat alături de numele designerului. Pot să și vadă showurile online în direct, dacă vor. Dar nu, nu o fac pentru haine. O fac pentru dulcele gust al apartenenței la un club de lux. Îi face să se simtă mai importanți.

Și chiar dacă reușești să intri (dacă chiar ții neapărat, mereu se găsește câte un designer necunoscut pe care să-l păcălești să-ți dea un bilet), poate fi îngrozitor de multe ori. Să stai în anticameră la Centrul Lincoln e ca și cum ai trăi în alea 20 de minute la cinema înainte de începerea trailerelor de filme. O tonă de reclame la produse de care n-ai auzit în viața ta și de care nu-ți pasă. Toată lumea încearcă să te convingă să te așezi într-o mașină de fițe sau să bei vodcă cu aromă de fructul pasiunii sau să încerci vreun căcat de aparat foto care se presupune că e mai drăguț decât ăla din telefonul tău. E ca un carnaval la care piticul de la intrare încearcă să te ademenească să mergi, dar când intri, vezi că gemenele siameze nu sunt deloc siameze, ci sunt două idioate îndesate în aceeași rochie.

Pe lângă asta, show-urile de fashion pot fi destul de inconfortabile, mai ales pentru cei neinițiați. Trebuie să-ți spui numele la vreo 17 fete diferite de la PR care au pe cap căști și care habar n-au de nimic. Aștepți la rând, te împingi cu restul lumii și în cele din urmă reușești să ajungi la scaunul tău. Aștepți o oră pentru o prezentare de 15 minute la care rochiile trec pe lângă tine mai repede decât un junkist în drum spre clinica de metadonă. Apoi aștepți la rând, împins din toate părțile, ca să poți ieși. Cam asta e tot. E ca și cum ai sta în camera de așteptare a unui bordel unde toate curvele ies afară și trec pe lângă tine fără să apuci să te culci cu ele.

Apropo de asta, trebuie să vorbim și despre petrecerile fashion. Bineînțeles că par glamouroase și palpitante, dar e ca și cum te-ai duce la nunta verișoarei partenerului de cuplu. Nu cunoști pe nimeni și deși câțiva oameni vorbesc cu tine, restul te ignoră complet în timp ce se îmbată rangă cu băutură gratis și merg din când în când la baie să se cace. Ce distracție e să stai de unul singur ca un lache, îmbrăcat în cele mai bune haine? Nimeni n-o să te „descopere”acolo, oricât de bine ai fi îmbrăcat. Nimeni n-a abordat pe cineva la un fashion party astfel: „Mișto ținută. Nu vrei să vii să lucrezi pentru mine?” Nu s-a întâmplat nici măcar O DATĂ.

„Dar o să fie modele acolo!” zici. Da, o să fie. Doar că n-o să vrea să și-o tragă cu tine. Ăsta e un truism, de altfel. Doar dacă nu cumva ești vreun miliardar, o celebritate sau vreun fotograf libidinos cu mustață și pula mare sau un fotomodel la rândul tău. Punct.

Deci de ce  face toată lumea atâta tevatură cu săptămâna modei? Ca să li se bage pe gât reclame la produse tâmpite, să fie ignorați și umiliți? Cei mai mulți dintre cei prezenți acolo – cumpărători, editori, publiciști, staruri, modele, designeri, DJ, fotografi – sunt plătiți ca să fie acolo. Scuza ta care e?

@brianjmoylan

Traducere: Oana Maria Zaharia