Unii oameni chiar au probleme, pe bune, când vine vorba de trecut peste. Câțiva dintre oamenii ăștia ajung în emisiuni TV, în care niște obsedați de curățenie le umblă prin case și pare că li se face rău fizic când văd toate chestiile pe care le-au adunat, pentru că „sigur o să le folosească la un moment dat, în viitor". Știi tu, mese vechi de călcat, burghie enorme, din metal ascuțit, câte-un singur ștergător de parbriz – genul ăla de chestie. Chestii utile.

Dar ei sunt extrema. Mulți dintre noi adunăm inutilități în felul nostru, fie că asta înseamnă că ținem „cutii cu amintiri" pline cu lucrări vechi de la școală, pe care poate le citim, odată la 15 ani, sau câte-un obiect din copilărie de care ne agățăm și de care nu suportăm să ne despărțim. Am rugat câțiva oameni să aducă niște obiecte din astea la o ședință foto, ca să pot să le fac poze și să-i întreb de ce nu pot să se descotorosească de obiectele respective.

VICE: Care-i obiectul tău?
Mike: E un halat pe care mi l-a luat mama și îl am de cel puțin 22 de ani, dacă nu 23 sau 24.

De ce-l mai ai încă?
Practic, când eram mic, nu puteam să dorm dacă nu era întuneric complet. Chiar și gândul la vreun strop de lumină mă ținea treaz. Deci, ca să evit chestia asta, dormeam tot timpul cu ceva pe față – și ceva-ul ăla era mereu acest halat. Se simte foarte mișto; practic, e ca un prosop și pentru că l-am purtat foarte mult a devenit așa moale. Dacă-mi trăgeam halatul ăsta peste ochi, adormeam instant.

Ăsta-i motivul pentru care l-am păstrat – încă mai fac asta, dar pentru că halatul a ajuns în halul ăsta, nu se mai simte plăcut. Nu se mai simte ca lumea. Așa că acum îmi scot, pur și simplu, ce tricou se-ntâmplă să port și mi-l trag pe ăla peste ochi. E păcat, zău. E un pic trist. Lumea-l vede ca pe o „păturică" și asta e considerată o chestie un pic stupidă pentru un bărbat în toată firea. Zău că nu e pentru vreun confort emoțional; e pur și simplu pentru că-mi place să am ceva peste ochi. Dar pentru că-l am de atât de mult timp, n-o să-l mai arunc acum. O să-l am toată viața.

Care-i obiectul?
Oobah: Un portofel cu Slipknot, agățat de lanț. Mi l-a luat mătușă-mea cadou, când aveam 13 ani.

Deci, de cât timp îl ai?
De doisprezece ani. E la fel de mult ca și de când n-am mai mâncat carne. Poți să zici că portofelul ăsta e centura mea de castitate pentru vegetarianism.

De ce-l mai ai?
Pur și simplu n-aș vrea să-l arunc. Cred c-aș simți că renunț la partea aia din mine. Am fost super mare fan Slipknot și mi-am aruncat toate hanoracele, jachetele și tricourile, dar pe-ăsta n-aș putea să-l arunc niciodată.

Și, totuși, a redevenit din nou util; îl port din nou. Și există mai multe motive pentru asta. În primul rând, pentru că știu că-i ridicol. Eram, zilele trecute, la un magazin de unde cumperi băutură pentru acasă și-am observat că râdea lumea de mine. M-am gândit: „De ce de mine?" Eram la Brighton și nu prea merg la Brighton, așa că am început să urăsc Brightonul. Apoi mi-am dat seama că era pentru că-mi căutam ceva în portofelul cu Slipknot. Râdeau de mine pentru că-s un bărbat în toată firea care căuta mărunt într-un portofel cu Slipknot.

Celălat motiv e pentru că-i practic. Lanțul e legat de mine, ceea ce-nseamnă că nu pot să-l pierd. În ultimul an am pierdut cinci portofele, deci l-am reînviat ca pe-o tentativă de a mă reconecta cu sinele meu ne-prost. Cu cine eram când eram pur.

Care-i obiectul tău?
Ella: Mătăniile pe care le-am primit la comuniune, când aveam opt ani.

Cum de le mai ai?
Mi le-a dat bunicul meu. Am o relație ciudată cu catolicismul – am fost botezată și toate cele; așa am fost crescută, chiar dacă am început să nu mai cred imediat ce-am înțeles despre ce e vorba. Le mai am, încă, pentru că-mi amintesc de familiea mea, care-i foarte catolică și pur și simplu am ajuns să le car după mine aproape din greșeală. Pur și simplu le-am avut tot timpul prin preajmă.

Chestia dubioasă la faptul c-am fost crescută catolică e că, deși acum nu mai cred absolut deloc, din când în când, când nu prea merge de treaba bine, mă gândesc: „Hmm, și totuși…" Așa că le păstrez cumva și pentru că mă liniștesc. Bunica mea încă ne mai stropește cu apă sfințită de fiecare dată când plecăm din Irlanda.

Ce fel de craniu e?
Ian: E un craniu de cerb roșu.

Cum ai ajuns să-l ai?
L-am găsit prin pădure. Când eram mic, adunam cranii și oase și alte chestii. Le colecționam. Majoritatea au fost aruncate, pentru că ai mei nu erau mari fani ai ideii de a avea bucăți de animale moarte prin casă, dar pe-asta am păstrat-o.

Era cam jegos când l-am găsit; e posibil să mai fi rămas un pic de ceva în cavitatea cerebrală și se vede că l-a ros cineva, pentru că are urme de dințișori sus. Dar nu e genul de chestie care să te-ngrijoreze când ești mic.

De când îl ai?
Trebuie să-l fi găsit când aveam șase sau șapte ani, deci de vreo 17 ani.

Și de ce-l mai ai?
Practic, cred că pentru că m-au lăsat să păstrez câteva obiecte din colecția mea de oase și cranii. Era o colecție un pic morbidă pentru un copil, dar la țară nu prea ai ce să faci. Într-un fel, pentru mine are valoare sentimentală; e ceva de la țară, îmi aduce aminte unde-am crescut. L-am luat cu mine peste tot pe unde am fost.

Ai păstrat o vioară?
Mari: Da. Mă duceam la școala de muzică, așa că am luat-o destul de în serios. Pianul era instrumentul meu principal, dar al doilea pe care-l studiam era vioara. Pianul încă mai e la ai mei, în Japonia; vioara e mai mică, deci e ceva ce pot să car cu mine – ceva ce pot să păstrez, deși nu mai cânt la ea.

Când ai început să cânți la ea?
La opt ani, ceea ce-i destul de târziu, pentru un copil dintr-o familie asiatică. Am început cu una de-un sfert, apoi am trecut la una de jumătate, apoi trei sferturi și, în cele din urmă, la asta, care-i de dimensiuni normale. Vioara, de altfel, e nemțească – am umblat printr-o grămadă de anticariate ca s-o găsim. Cred că a fost făcută în 1847. Are o etichetă pe dinăuntru, dar e destul de putrezită.

Deci pe-asta la ce vârstă ai primit-o?
Când aveam la 11 ani. Am cântat la ea până pe la 18 ani, dar apoi am început să am probleme cu tendoanele. A rămas neatinsă de vreo nouă sau zece ani.

Și-atunci cum de-o mai ai?
Chiar dacă nu mai am voie să cânt la ea, tot iubesc instrumentul ăsta. E o grămadă de muzică pe care mi-ar plăcea să pot s-o cânt acum, dac-aș avea voie. Cred că, dac-aș vinde-o, aș simți că a dispărut o parte mare din mine. Cu un instrument ajungi să ai o relație fizică. Crești ca s-ajungi pe măsura instrumentului și își și face loc în corpul tău; e o relație cu dublu sens. N-aș zice că dac-aș da-o ar fi ca o despărțire de un iubit, dar chiar aș simți că am rămas fără o parte mare dn corp.

Deci, ce-i ăsta?
Michael: E Noapte Bună, ursulețul meu.

Când ți l-ai luat?
Pe Noapte Bună mi l-au dat părinții prietenului meu, când aveam mai puțin de un an. Cred că primele cuvinte pe care-am învățat să le zic au fost „noapte bună" și le tot spuneam când îl țineam pe-ăsta în brațe, deci așa i-a rămas numele.

De când îl ai?
Cred că de douăzeci și doi de ani.

Și de ce nu l-ai aruncat?
Hmm, pentru că-mi ține de urât când sunt singur și stau în pat și e frig. Câteodată, când mai vin oameni pe la mine, trebuie să-l ascund, să-l bag în pat pe partea mea, pentru că nu vreau să-l vadă lumea. L-a găsit cineva odată și a fost foarte ciudat, pentru că a început să mi-l târască prin tot patul.

Nu prea am nicio legătură emoțională cu copilăria mea – nu mai merg unde-am crescut, pentru că ai mei au vândut casa. De când am plecat, la 18 ani, nu prea m-am mai întors pe-acolo și nici nu am obiecte de la vârsta aia. El e, gen, singura mea legătură fizică cu toată copilăria mea și e super drăgălaș și pufos.

Care-i obiectul tău?
Bekky: E un lănțișor de aur care-a fost al maică-mii.

Cum ai ajuns să-l ai tu?
Mama a murit când eram eu adolescentă. L-am găsit la ea pe noptieră și de-atunci îl port în fiecare zi.

De cât timp îl ai?
De vreo opt ani.

Ca să-ți aducă aminte de mama ta?
Mă face să mă simt mai bine, când știu că port o parte din ea cu mine în fiecare zi. Cred că, din cauză că l-am tot purtat de când s-a-ntâmplat, mă face să mă simt mai în siguranță. Trebuie să știu tot timpul că-l am aproape. Îmi permite să mă simt legată de ea în continuare, chiar dacă e doar un lănțișor. A devenit parte din mine și m-aș simți pierdută fără el.

Care e obiectul?
Kate: O potcoavă ruginită pe care-o purta „Birdie", o iapă sură de 48 de centimetri la greabăn. I se spunea Birdie, pentru că zbura când sărea.

Cum de-o ai?
Asta s-ar putea să-i fi căzut în timp ce-o călăream, odată, sau a fost aruncată, când îi schimba potcovarul potcoavele. Oricum, era veche, deci m-am hotărât s-o păstrez.

De când o ai?
De pe la vreo nouă ani, deci de 27 de ani!

Și de ce-l mai ai?
Pentru că a fost o parte importantă din viața mea. Am crescut la țară – bunicul meu era un țăran care mergea pe cal pe tot pământul pe care-l avea, ca să vadă cum stau recoltele și animalele; avea cai, pe care-i iubea și cu care vorbea. Erau personaje – prietenii lui.

Mama ne-a încurajat să învățăm să călărim, odată ce ne-am făcut destul de mari să avem noi grijă de cai și destul de puternici cât să cărăm o găleată cu apă. Asta mă enerva când eram foarte mică, dar la șapte ani mi-am dat seama că pot să car. Pentru următorii șapte ani, Birdie a fost centrul lumii mele, până când, din păcate, m-am făcut prea mare pentru ea, pe la 14 ani.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre copilărie:
Scrisorile astea de dragoste, primite de români, o să-ți arate că mai există amor
Cum agățau fetele cu oracole în școlile din România
Cum am descoperit discoteca la ţară, în România anilor '90