FYI.

This story is over 5 years old.

Luna copilăriei pierdute

Am vorbit cu copii români instituționalizați despre obiectul la care țin cel mai mult

„Țin la medaliile de la karate, că am făcut totul singur. Nu le-aș da nici surorii mele, că-s ale mele personale."
Dana  Alecu
Bucharest, RO

Părinții mei au divorțat când eram mică, așa că, până la 13 ani, am fost crescută de bunica, care m-a învățat să am grijă de lucrurile mele ca de ochii din cap. Am înțeles cu adevărat ce-nseamnă asta când aparatul de fotografiat pe care mi-l luase tata a căzut pe gresie, în obiectiv.

Mi-era așa de ciudă de propria-mi prostie, că tata nici nu m-a certat. Am pus bani deoparte și după un an, cu ajutorul lui, mi-am luat DSLR-ul la care visam. A ajuns obiectul la care țin cel mai mult. Însă, dacă pentru mine a fost atât de greu să-mi îndeplinesc dorința cu sprijinul părinților, oare cum e pentru un copil care nu are pe nimeni? La ce ține el cel mai mult?

Publicitate

Așa am ajuns la Fundația Metropolis, din București, care, din 2007, oferă protecție copiilor separați temporar sau definitiv de familiile lor. Este împărțită în două centre, unul de băieți și unul de fete, și adăpostește în prezent 33 de copii instituționalizați, care au peste cinci ani. Șase dintre ei mi-au spus povestea obiectului lor preferat.

Acestea le țin loc de afecțiune, mai ales că majoritatea copiilor sunt nevizitați de părinți. Cu toate astea, părinții nu sunt decăzuți din drepturi prin sentință de abandon, așa cum zice legea dacă îți ignori copiii. O parte dintre copii pot fi adoptați, dar peste 95% din familiile care adoptă în România vor copii sub cinci ani, care nu vin cu probleme dobândite în procesul de creștere în centre.

A. are 15 ani și e la fundație de patru. Nu-și cunoaște părinții. A avut sentință de adopție, dar nu are sentință de abandon, deși mama a lăsat-o în maternitate și nici măcar nu i-a înregistrat nașterea.

„Obiectul meu preferat e chitara electrică. Am primit-o cadou de la fundație de Crăciun, acum doi ani. Înainte de asta am avut o chitară acustică. Începusem să ascult rock și voiam să cânt. M-a învățat un educator acordurile, apoi am învățat singură. Ascultam Guns N' Roses, Metallica, System of a Down. Știu să cânt la ea «Don't cry», «Nothing Else Matters», «Such a lonely day» și «Zombie».

Chitara electrică mă reprezintă, asta îmi place să fac. Mai cânt și cu vocea, dar am o părere proastă despre ea. Aș renunța la chitară doar în cazul în care s-ar strica. Dar dacă cineva ar veni la mine să mi-o ceară, nu i-aș da-o. Pentru că am avut o chitară acustică înainte, pe care am dat-o cuiva și a stricat-o. Acum nu mai cânt la fel de mult la ea, că nu mai am timp. Sunt la liceu."

Publicitate

V. are 15 ani și este la fundație de șase. Tata îl vizitează, mama nu vine, că are probleme de sănătate mentală. Spune că și tatăl are, dar nu e diagnosticat. Băiatul a ajuns pentru prima dată-ntr-un centru de stat, pentru că mama stătea cu el într-o scară de bloc. Tatăl a revenit în viața lui, dar nu e capabil să-l îngrijească. Bărbatul a avut o relație de concubinaj și cu sora mamei, din care au mai rezultat niște copii.

„Mă joc Hearthstone de trei luni și a devenit unul dintre jocurile mele preferate. Îmi place strategia și are și design bun, încât nu te plictisești de el. Fiecare are un erou și se joacă cu cărți, adică minioni care luptă cu spell-uri. Îmi plac jocurile în care poți influența tu mai mult. Îmi place să gândesc eu ceea ce fac, nu să fie ceva standard. Jocul se bazează pe pachetul de cărți pe care mulți și-l fac de pe net, dar eu mi-l fac singur, să mă bucur eu, nu să mă bucure pachetul altuia.

Hearthstone e online, dar se joacă unul versus unul. Un lucru care nu-mi place la el e că chatul e foarte limitat, are doar șase replici: «Mulțumesc», «Baftă», «Te voi distruge», «Salutări». Eu vreau totuși să comunic. Mi-ar plăcea cu timpul să existe echipe, să fim trei contra trei, fiecare să-și pună minionii să atace. Din cei nouă eroi, mie-mi place Warrior, pentru că are puterea de a-și pune scut. Mi-ar plăcea ca în realitate să fiu invizibil, cum e în joc stealth, unde vezi minionul, dar nu-l mai poți ataca, până nu o face el, că atunci devine vizibil. Că așa aș umbla în documente în care n-am voie sau aș intra în clădiri importante."

Publicitate

Citește și 7 jucători enervanți din Hearthstone

A-M. are 12 ani și e la centru de cinci. A fost prima fată care a venit la centru și e singura care are mama plecată-n străinătate. Ultima dată a venit din Spania de Crăciun.

„Obiectul meu preferat e pernuța asta pe care o am de la o doamnă, mi-a luat-o din AFI. Mi-am dorit-o de Crăciun, așa că mi-a luat-o. O am de patru ani. Îmi place la ea tot. Dacă nu o am în pat, nu pot să dorm. Mai am un ursuleț, un hipopotam, i-am dat numele Hipo. Dacă nu-l am pe Hipo, o iau pe ea în brațe. Am mai avut o pernuță mică, iar mama zicea că e puiul meu de dormit. Când sunt răcită, o țin în brațe alături de ursulețul meu, stau pe canapea, dau drumul la televizor, pun perna sub cap și ursulețul îl iau în brațe.

Dacă mi-ar lua cineva perna, n-aș mai vorbi cu acel copil sau l-aș bate. Nu i-aș da perna nici fratelui meu mai mic, ce dacă e frate-miu. Nu suport nici să se pună cineva la mine-n pat, au și ei patul lor. Când o să am casa mea, o s-o pun la mine-n pat, ca să fie amintirea mea de la centru. Și o să-mi desenez vampiri pe pereți, pentru că filmul meu preferat e Twilight, e a 11-a oară când îl văd. Și casa o să aibă patru camere pentru mine și copiii mei sau unii prieteni."

N. are nouă ani și e fratele lui A-M.

„Obiectul meu preferat sunt medaliile de la karate. Pe asta mare, Cupa Scorpion, am câștigat-o pe cinci decembrie, iar pe cealaltă, la începutul lunii. La concurs am făcut un traseu, în care trebuie să te răstogolești, să te strecori printre jaloane, să mergi ca ursul, să sari printre cercuri, să alergi tare printre scări și apoi să fugi. Am luat locul trei. Puteam să iau locul unu, dar n-am putut, am greșit.

Publicitate

Fac karate de doi ani jumate. Întâi am fost la sală, să văd cum e, după am rămas acolo să mă antrenez și a început să-mi placă. Unii au centură albă, de începători, unii au tresă, centura galbenă, portocalie, albastră, roșie și la sfârșit neagră. Eu am centură albă și dau de tresă. La centru nu am arătat nimănui mișcările mele, că mi-e rușine. Fac mișcări periculoase și pot răni pe cineva. Vreau să strâng mai multe medalii, țin la ele, că am făcut totul singur. Nu le-aș da nici surorii mele, că-s ale mele personale. A fost un băiat care mi-a luat-o pe asta mică și am alergat toată ziua după el ca să mi-o dea înapoi. Sunt mândru de ele."

Citește și Viețile de succes ale foștilor olimpici internaționali din România

B. are 15 ani și e la centru de aproape doi. A fost abandonată în maternitate. În dreptul părinților, în certificatul de naștere, are o linie. Teoretic e un copil abandonat, dar nu și practic, pentru că nu există o sentință în sensul ăsta.

„Obiectul meu preferat e chitara acustică, pentru că mă relaxează. Cânt de aproape doi ani. Am o profesoară care mă învață cântece, despre note și tot ce trebuie să știu. Îmi plac melodiile haiducești, «În codru verde», «Andri Popa», «Șatra», «Mama». De mică am avut asta cu cântatul la un obiect. Vedeam la televizor diverși copii care cântau la flaut, la pian, și voiam și eu să cânt. Când am ajuns aici, am profitat de ocazie.

N-aș renunța la chitară nici dacă s-ar strica. Aș încerca să o repar, ar fi ca o amintire. Chitara asta a fost plimbată prin multe locuri, la munte, la mare. Am luat-o pe plajă în Vama Veche. Îmi place acolo, chiar dacă sunt oameni ciudați, pentru că se cântă muzică folk. În cel mai rău caz, aș da chitara unui copil de la centru ca să învețe, dar trebuie să am eu alta mai întâi. Dacă i-aș da un nume, ar fi «iubitul meu»."

Publicitate

G. are 13 ani și e la centru de trei. Nu este un copil abandonat, deși nu-și cunoaște părinții.

„Desenele mele sunt obiectul meu preferat. Desenez de la trei ani. Știu asta, pentru că m-am uitat pe poze. Pictam cu degetele. Îmi place cel mai mult să desenez animale și personaje din desene, mai ales pe Jeff the Killer. Îmi place povestea lui; a fost un om foarte bun, însă unii l-au luat de pe stradă în mașină și l-au ars pe față și de atunci vrea să se răzbune, îi omoară pe toți.

Desenez și oameni, rețin imaginea și apoi o pun pe foaie. Uneori desenez după model, alteori o fac din mintea mea. Am încercat să-i învăț și pe ceilalți de aici să deseneze. Dacă ar fi ziua cuiva și dacă și-ar dori cineva un desen făcut de mine, i-aș da ca să-l fac fericit. Mă simt bine când desenez, pot să las totul, să pun pe foaie și o fac cu ambele mâini. Când sunt plictisită mai fac schițe cu stânga. Pe zi fac cam trei desene, dar dacă sunt obosită fac doar două. Nu cred că voi desena toată viața, pentru că vreau să fac mai multe lucruri, pot să fac mai multe."

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre copiii români:
Romii au fost obligaţi să-şi mănânce copiii
Povestea copiilor nevăzători din România, care se caţără în beznă
Am vorbit cu românul căruia i-au fost luați copiii în Norvegia, ca să aflu ce crede că i s-a întâmplat