Oina a fost aleasă sportul național al României, dar puțini români știu ce-i asta

FYI.

This story is over 5 years old.

Foto

Oina a fost aleasă sportul național al României, dar puțini români știu ce-i asta

O documentare fotografică de Bogdan Boghiţoi şi Sorin Vidis, făcută în mai multe zone ale țării.

Salcea, Suceava, mai 2014. Spre deosebire de baseball, aruncătorul și prinzătorul fac parte din aceeași echipă.

Pe 3 iulie 2014, oina a fost recunoscută oficial ca sport naţional al României. Dar asta nu s-a tradus în sponsorizări pentru un sport jucat preponderent de echipe de amatori, care ajung să vină la meciuri în portbagaj. Totuşi, această recunoaştere înseamnă că statul va începe să promoveze oina ca sport prin programul Redescoperă oina.

Publicitate

Când cineva spune sport naţional în România, majoritatea se gândesc instant la fotbal, pentru că foarte mulţi nici n-au auzit de oină. Din păcate, pentru majoritatea oamenilor, oina se rezumă la mingea medicinală veche şi grea pe care trebuia s-o aruncăm cât de departe putem la ora de Sport. Puţinii care au auzit de acest sport, nu ştiu mai mult decât că era un fel de baseball mioritic.

Dar Bogdan Boghiţoi şi Sorin Vidis n-au uitat de acest sport şi se chinuie să-l reînvie în memoria noastră printr-o documentare fotografică numită simplu Oina, în diverse zone ale României anului 2014. Le-am scris celor doi, ca să aflu mai multe despre proiect, dar şi despre sportul ăsta naţional, pe care uneori ai impresia că naţiunea vrea să-l facă uitat.

Gheraesti, Neamț, mai 2014. Echipa din Parcovaci, înainte de un meci amical cu Biruința Gheraești.

VICE: Ce ştiaţi despre oină înainte să începeţi proiectul?
Bogdan Boghiţoi: Mai nimic, dar eram curioși. Devii curios involuntar.

E adevărat ca baseballul American se trage din oină?
Sorin Vidis: Sigur, cred eu. Am putea să speculăm, dar dovezi covârşitoare nu ştiu să fie. Argumente ar fi. Ardelenii care au emigrat în Noua Lume în secolul XIX, împreună cu artista şi dolarii, şi se pare ca au dus cu ei şi oina. De aici se ţes tot felul de legende similare cu istoria ciocolatei cu rom.

Atunci care ar fi istoria serioasă a formării sportului?
Oina are rădăcini străvechi de prin secolul XIV şi s-a dezvoltat cu mici variaţiuni regionale şi de nume. Denumirea variază ca interpretare de la doină la a „oina" oile, ceea ce în exprimarea cultă înseamnă transhumanţă. De abia la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX oina a fost oficializată prin întocmirea unui regulament, obligativitatea practicării în şcoli şi organizarea campionatului naţional de oină. Astea au fost modificări aduse de ministrul învăţământului Spiru Haret prin Reforma Învățământului și cu sprijinul profesorului Radu Corbu, de la liceul Bălcescu din Brăila.

Publicitate

Hârlău, Iași, august 2014. Doi membri ai echipei din Hârlău, care se luptă prietenos sub văzul colegilor lor care fac mișto de ei.

Cum mergea sportul în comunism?
BB: Pe vremea lui Ceaușescu existau o puzderie de cluburi de oină. Era probabil tratată ca oricare alt sport și lucrurile decurgeau la fel ca în cazul handbalului sau ciclismului.
SV: Existau echipe de oină pe lângă multe organizaţii de stat (armată, poliţie, întreprinderi mari, etc.) Se practica în şcoli la orele de educaţie fizică şi apoi mai mult sau mai puţin obligatoriu la serviciu. Erau o grămadă de competiţii şi faze pe sat, comună, oraş, judeţ, naţionale, daciade, etc. Din ce am înţeles până acum, satul Crângu era pepiniera de elevi practicanţi de oină din sudul ţării care, odată ajunşi la liceu în Olteni, Teleorman, continuau pregătirea cu susţinerea de rigoare. Ambele echipe campioane din ultimii ani au componentă majoritară din zona asta.

Ce s-a întâmplat cu oina după '89?
BB: Oina a căzut atât de mult, că e o minune că nu a dispărut cu totul. Probabil factorul cel mai important a fost lipsa de bani. Celelalte sporturi s-au scos mai ușor. În perioada de tranziție oina a fost ținută în viață doar de obstinația unei rețele de pasionați care s-au încăpățânat să practice sportul ăsta, iar cei care erau antrenori au învăţat și copii de la școala unde predau și așa mai departe. De câțiva ani, federația e mai dinamică și lucrurile se mai mișcă.
SV: Am cunoscut doi agenţi imobiliari care au jucat oină în armată şi au prins marea schismă. Erau oarecum profesionişti şi se gândeau ca vor continua în zona asta, dar au rămas fără perspective. Şcoala a eludat oina din programă şi uite aşa a ajuns la limita uitării. Ma gândesc ca poate a fost şi o reactie faţă de obligativitatea de dinainte. Dar din iulie, oina e oficial legalizată ca sport naţional. Poate că asta împreună cu eforturile federaţiei vor revitaliza oina.

Publicitate

Salcea, Suceava, mai 2014. Ultima competiție națională pentru grupa de vârstă 12-15 ani.

Care e „portretul" jucătorului de oină?
BB: Are de la şapte la 60 de ani. Ce-i mai interesant e că o echipă, alcătuită de multe ori ad-hoc pentru câte un amical, include de la adolescenți până la oameni de peste 50 de ani. Uneori se întâmplă ca pe teren să se afle simultan și tata, și fiul. E ceva unic. Ce se pierde cu vârsta în vigoare fizică se câștigă în experiență tactică, iar oina e un sport extrem de tactic. Jucătorul poate trăi și la oraș, și la țară, deși oina rămâne preponderent un sport rural. Ca îndeletnicire poate fi orice. Știm cel puțin doi primari care nu ratează șansa să mai dea cu bastonul în minge, când prind ocazia.
SV: Sunt câteva centre în țară care au crescut şi cresc jucători de oină. Toate sunt în mediul rural şi funcționează prin nişte oameni incredibil de dedicați cauzei, care țin aprope tradițiile şi încearcă sa atragă cât mai mulți tineri. Dar pentru că nu e un sport profesionist, nici de masă şi nu are nici acces internațional, vin greu banii şi sponsorizările sunt puţine şi mici. Vorbeam la o bere cu nişte jucători tineri, că nu se mai pot descurca cu munca, darămite cu oina. Majoritatea sunt polisportivi, unii participă şi la campionate de baseball şi aş zice că oina i-a ales pe ei. E un sport despre care nu știam nimic, dar care m-a cucerit prin complexitate şi spectaculozitate anul ăsta. De multe ori căscam gura minute bune la câte o faza si uitam să fac poze.

Publicitate

Cum ați ales echipele pe care să le urmăriți?
Am început din Bucureşti cu echipa jandarmeriei. Am mai mers la câteva competiții cu ei prin țară. Nişte băieți foarte faini si prietenoși care, alături de majoritatea echipei din Constanţa, care ţine de poliția de frontieră, sunt crema pepinierei de la Olteni şi formează miezul dur al oinei, seniorii. Mai sunt ceva seniori cu state vechi prin țară, dar pentru că nu-s instituţionalizate echipele, se descurcă cum pot, de multe ori vin cu bani de acasă. Bogdan s-a autoexilat în nordul Moldovei vreo trei luni, de unde a urmărit activitatea efervescentă din zonă. Apoi am făcut un tur împreună de vreo zece zile, în care am acoperit centrele de oină din Maramureş, Sălaj, Cluj şi Sibiu. În funcție de posibilități, trebuie să mai acoperim zona Olteniei, Bihorului şi a Banatului în paralel cu urmărirea desfășurării campionatelor organizate de federaţie.

București, iunie 2014. Primul campionat de oină pe stadionul din Cotroceni

Cine susține financiar echipele?
BB: Uneori se mai găsește câte un patron de firma locală ori câte un primar care e pasionat, care să sponsorizeze și atunci lucrurile se mai rezolvă. Dar cele mai numeroase sunt cazurile în care oiniștii se descurcă într-o lipsă aproape totală de mijloace. Atunci când nu sunt bani, oamenii improvizează românește. De exemplu, la o competitie, o echipă a venit în bena unei camionete, unde instalaseră nişte fotolii. Alteori se merge în ce maşini se găsesc, iar unii călătoresc şi în portbagaj.

Publicitate

Cum este influențată viața localității de echipa de oină?
BB: Uneori e sportul local. De pe tușă pricepi asta. Auzi ce comentează masa de chibiți care se strânge. Îți dai seama că tot satul a jucat oină și nu numai că jocul nu-i un mister pentru ei, ci ştiu tot felul de finețuri.
SV: La țară meciurile au caracter de eveniment şi se strânge lumea. Rețelele sociale sunt mai strânse si mai puțin virtuale. La oraș lucrurile stau destul de prost. Cercul spectatorilor e cvasi-închis cu rude şi prieteni ai jucătorilor. O să fac pe avocatul oinei si când o mai fi vreun meci prin București, o să vă trimit sa puneți un anunț pe rețelele Vice. Dacă va rupeți un pic de timp, sa deslușiti măcar în mare regulile de pe site-ul federatiei, o sa înțelegeți mai bine ce urmăriți când veniţi.

Salcea, Suceava, mai 2014. Domnul Roată, acum retras, face mingi de oină în curtea școlii unde a fost director.

Unde se mai fabrică mingile si bâtele de lemn?
BB: De regulă materialul sportiv e fabricat de pasionații de oină. S-a încercat să fie fabricate și de către niște firme, dar e foarte greu din cauza volumului redus. Când și-au dat seama că nu mai au cu ce juca, au facut reverse engineering la mingi, ca să ia forma șabloanelor și s-au apucat să le confecționeze în gospodarie. Uneori au recuperat pielea din haine vechi. Fabricarea e o luptă continuă, pentru că și materialul e cu dichis. De exemplu, mingile cele mai bune sunt cele umplute cu păr de mistreț sau cu păr de porc. Pentru că e greu să faci așa ceva în cantități mari, mingile se umplu cu lână, dar îţi dai seama cât de mult și-ar dori oamenii o minge care să aibă elasticitatea pe care doar genul ăla de materiale o oferă.

Publicitate

Aţi avut vreo întâmplare memorabilă în timpul proiectului?
SV: La primul meci la care am fost, Cupa Regelui din Bucureşti, se vorbea că soția vedetei de la Frontiera Constanţa e pe punctul să nască, ceea ce s-a si întâmplat în timpul meciului. Era cam stresat, dar toate au fost bune, mai puțin că au pierdut meciul. Dacă ar fi fost o finală feminină, probabil lucrurile s-ar fi complicat.

Oina mi se pare un joc bărbatesc. Cum sunt privite femeile în sportul ăsta?
BB: Să încasezi uneori o minge aruncată de la câțiva metri poate fi destul de dureros. Dar același lucru se întâmplă și în alte sporturi.
SV: Din ce am citit eu, fetele jucau ceea ce se numea oiniţa de mult timp. E până la urmă un joc de îndemânare, strategie, orientare şi inteligență, nu neaparat unul de forță. Cred că joacă, pentru că nu le oprește nimeni, nici din considerente sexiste. Am poveşti şi sper să ajungem să le şi fotografiem, dacă reușim să atragem sprijin financiar.

Gheraești, Neamț, iunie 2014. Cupa Gheraești.

Cine sunt fanii echipelor de oină?
În trecut se numărau figuri ilustre ale literaturii şi chiar ale politicii romanești. Acum fanii variază de la membrii Casei Regale, care şi patronează campionatul de oină, președintele BNR, până la oamenii de la țară şi elevii de Şcoala de la Curcani. Dar groupies ca la concertele rock, care să rupă hainele de pe ei si să leșine în public, n-am văzut.

Vezi și alte galerii foto:
Bucureștiul de-a gata Oamenii de pe străzile Bucureștiului îți provoacă angoase Riri Coco transformă Bucureștiul într-un film de Wes Anderson

Publicitate

Salcea, Suceava, mai 2014. Deși au regulile diferite, între baseball și oină există multe asemănări.

Salcea, Suceava, mai 2014. Un puști se joacă cu un fir de sârmă care marchează aruncarea.

Salcea, Suceava, mai 2014. Oina trebuie aruncată în aer vertical ca să poată fi lovită.

Brăila, septembrie 2014. Spectatori de pe stadionul din Brăila, în timpul ultimului meci din campionat.

Corula, Maramureș, august 2014. Încălzirea înainte de meci

București, mai 2014. Straja e echipa jandarmeriei române, care se tot luptă pentru titlul celor de la Frontiera Constanța.

Constanța, iulie 2014. Echipa din Straja tocmai a sosit în Constanța pentru cupă.

Constanța, iulie 2014. Trebuie să gândești strategic și să fii rapid ca să nu fii lovit de ceilalți.

Constanța, iulie 2014. Tradiționalul salut între echipe la finalul meciului

Turnu Roșu, Sibiu, august 2014. Dacă te lovește o minge de oină, doare ca dracu.

Voivodeni, Sălaj, august 2014. Oina e o evoluție a unor jocuri locale printre care se numără „Una și fuga”

Voivodeni, Sălaj, august 2014. Juniorii din Voivodeni iau antrenamentul în serios.