©2014 VICE Media LLC

    The VICE Channels

      Omul care a fost acolo

      December 7, 2012

      De Robert King

      30 Septembrie, 2012: Luptătorii împotriva brigadei jihadiste Tawhid în mijlocul unei bătălii cu trupele armatei siriene în cartierul al-Arkoub din Aleppo.

      VICE a luat legătura cu fotograful și realizatorul de film Robert King pentru a încerca să ajungă la miezul dureroasei probleme din Siria. Robert e un bărbat cu inimă de aur, un curaj înnăscut și coaie de lonsdaleită (un mineral ultra rar, cu 58 la sută mai dur ca diamantul). Timp de mai mult de douăzeci de ani, omul a documentat cele mai volatile locuri din lume în cele mai violente perioade ale lor, printre care și Irak, Albania, Afganistan, Kosovo și multe altele. N-o să intrăm în detalii despre munca lui și locurile unde a fost pentru că următoarele 20 de pagini de reportaj pe care ni le-a trimis vorbesc singure.

      28 August, 2012: Un bărbat își ține Coranul în fața unui steag ASL la un protest după rugăciunea de vineri în Aleppo.

      Mă interesează conflictul din Siria pentru că dintotdeauna am fost interesat de subiectele despre care presa nu scrie destul. Nu există destule companii de presă interesate să-și cheltuie resursele în scopul informării cititorilor despre situația din Siria, așa că mi-am asumat eu această responsabilitate.

      Am crezut sincer că poporul sirian are nevoie de mai mult decât demonstrații, mai ales după ce a fost clar că regimul lui Assad folosea elicoptere, avioane și metode de tortură pentru a strivi orice formă de rebeliune. În timpul unui protest din Fallujah, Irak, din 2005, am fost răpit de o brigadă de luptători suniți. Am reușit să ecadez, dar mi-a fost teamă să mă întorc în regiune – mai ales într-o țară în care izbucnise o luptă violentă între forțele rebelilor și trupele guvernului. Totuși, știam că trebuie să merg, și înainte să plec de acasă din Memphis, am luat legătura cu grupurile de ajutor care activează în Siria.

      Primele legături m-au dus spre alți oameni care, odată ce am intrat, mă direcționau spre activiștii care mă puteau introduce în țară printr-un oraș de lângă granița siriană. Apoi am început să mă mișc cu prudență.

      Pentru 1 000 de dolari, am reușit să fac rost de o intrare în țară și mi s-au garantat zece zile de siguranță în Idlib. M-au dus într-un oraș numit Binnish, unde mi-au spus că-mi pot găsi un loc de stat pentru 100 de dolari pe noapte.

      Prima excursie n-a fost deloc ușoară. În punctul acela, între martie și aprilie, erau foarte puține publicații dispuse să trimită oameni în călătorii lungi în Siria. Am descoperit în scurt timp că activiștii cu care luasem legătura aveau obiceiul de a sta noaptea până târziu să bea Pepsi.

      Adevărul e că Binnish era un oraș mort. Nu prea existau lupte și nu se întâmpla nimic. Și era greu să-mi conving ghizii să mă ducă în locurile în care voiam să merg. Acum că mă uit în urmă, îmi dau seama că n-a fost o idee prea grozavă să investesc bani în ei. În weekendul Paștelui, spre sfârșitul călătoriei mele de trei săptămâni, a avut loc un masacru oribil la câțiva kilometri distanță, în Taftanaz. Zeci de oameni au fost uciși. Iar eu eram unul dintre puținii jurnaliști din Occident prezenți.

      După masacru, oamenii se temeau că luptele se vor întinde și în Binnish. Rebelii din Armata Siriană Liberă care au încercat să stopeze masacrul din Taftanaz au plecat la două ore după ce sosiseră, pentru că rămăseseră fără muniție. S-a dovedit că nu erau capabili să protejeze populația, oricât de mult și-ar fi dorit.

      5 aprilie 2012: În timpul unui armistițiu, armata siriană le-a permis localnicilor să colecteze și să-și identifice morții în urma masacrului de la Taftanaz.

      Ghizii mei au început să-și piardă răbdarea, mai ales că îi tot rugam să mă ducă în locuri periculoase. Și-au ieșit din minți când le-am spus că Human Rights Watch îmi spuseseră că mă plătesc ca să documentez consecințele masacrului recent, așa că două zile mai târziu m-am întors în Turcia și am rămas în Antalia o vreme. Am început să-mi sun contactele din Liban să văd dacă mă puteau introduce în orașul al-Qusayr, unde pe vremea aceea aveau loc cele mai intense lupte din Siria.

      Lucram în Siria de o lună fără să fi putut arăta lucruri care nu mai fuseseră publicate de alții. Eram foarte frustrat. Când am contactat revista Time, mi-au spus că tocmai publicaseră un reportaj despre Siria cu o săptămână înainte. Newsweek voia să-mi publice una dintre fotografiile pe care le făcusem după masacru, dar un editor senior a retras-o până la urmă, fără nicio explicație.

      Aveam fotografii de la crimele în masă din Taftanaz, singurele de genul acesta oferite publicațiilor americane, dar nimeni nu le voia. Eram nervos, supărat pe presă și pe ceea ce devenise industria presei. Mă tot bătea gândul să mă opresc, că nu merită. Dar am mers totuși la al-Qusayr și am rămas acolo două luni.

      Eram hotărât să rămân în al-Qusayrpână mi se publicau mai multe fotografii. Făceam și filmări. Și tocmai de ziua mea, BBC mi-a cumpărat o filmare de 30 de secunde. Apoi au sosit în zonă și reporteri de la Al Jazeera și m-am gândit că în sfârșit lucrurile vor începe să se miște. Între timp asistam la cele mai groaznice dezastre civile. Uneori vedeam zece copii pe zi răniți în urma bombardamentelor și a altor tipuri de atac.

      Când am ajuns în al-Qusayr, orașul era sub asediu, înconjurat de armata regimului, care ocupase două poziții importante – spitalul de stat și primăria. Sniperii colcăiau în ambele locații, străzile erau blocate, convoaie de trupe militare curgeau spre oraș. Avioanele și dronele militare survolau zona frecvent și o bombardau zilnic. Aproximativ 200 de trupe ASL erau pe poziții, dar erau depășite numeric și nici nu aveau destulă muniție. Locuitorii din Homs – care era și el ocupat de trupele armatei siriene – se refugiaseră în al-Qusayr sau în zonele rurale.

      8 iunie 2012: Copii răniți sunt tratați în spitalul improvizat din al-Qusayr. Doctorii voluntari și asistentele din aceste spitale se confruntă zilnic cu moartea și tortura dacă sunt capturați de regim. Lucrează în condiții grele și au puține resurse, din care majoritatea aduse la negru din Liban. În ciuda greutăților, totuși reușeau să trateze mai mult de 100 de pacienți pe zi.

      În general, cred că majoritatea presei americane ignora situația – mai ales după ce a căsut planul de pace al Națiunilor Unite. Anderson Cooper a fost o excepție. E probabil unul dintre singurii oameni de televiziune preocupați zilnic de situația din Siria. Cred că reporterii nu aveau curajul să se bage pentru că problemele erau foarte complexe și puteau dăuna guvernului american și altor guverne înainte de alegeri, iar jurnaliștii ca Paul Conroy (care a comparat ce s-a întâmplat în Homs cu Srebenica sau Rwanda) au fost răniți în timp ce erau pe teren. Agențiile de știri se temeau că riscurile erau prea mari pentru a trimite reporteri în zonă. Nu era ca în Egipt sau în Libia sau alte locuri în care au erupt violențe în timpul Primăverii Arabe, unde puteai zbura și face ce aveai chef. Dacă nu aveai contacte reale înainte să intri, era incredibil de scump, pentru că trebuia să stai la hotel și să obții datele de care aveai nevoie în 30 de zile în loc de trei sau patru luni cât ar fi durat în mod normal.

      După ce am apărut la Anderson Cooper 360 în iunie, am primit mai multe misiuni și mai multe agenții au început să acopere subiectul. Nu știu ce s-a întâmplat, a avut loc un click în capul lor, de au început toți redactorii-șefi să se întrebe: „De ce dracu’ nu scrie nimeni despre Siria? Și de ce nu folosiți fotografiile tipului ăstuia?”

      3 octombrie 2012: Un băiețel ucis în timpul unui bombardament asupra civililor transportat pe străzile din Aleppo de către tatăl lui.

      Primisem atenție pentru că făcusem fotografii într-un spital improvizat din al-Qusayr care era strict pentru civili, dar în haosul situației, toată lumea care ajungea acolo primea tratament. Armata siriană preluase controlul asupra spitalului principal din oraș, așa că un grup de doctori au început să folosească drept spital o casă care fusese bombardată. Unul dintre ei, un gastroenterolog antrenat în Rusia care vorbea un pic de engleză, mi-a explicat situația. Celălalt tip care opera lucrase ca veterinar înainte de revoluție, iar restul personalului era alcătuit din voluntari. Aveau curent printr-un generator, iar poziția lor era cunoscută de către armata siriană, care continua să atace spitalul, ceea ce se consideră crimă de război. Din experiența mea, armata siriană îi considera pe toți cei care locuiau în micul sat agricultural inamici.

      Membrii ASL au început să sape adăposturi anti-bombardament. Un tip de la un centru de presă al rebelilor pe care l-am întâlnit își săpase propriul mormânt într-un cimitir rezervat pentru martiri. Și asta se întâmpla pe vremea când ONU încerca să mențină un armistițiu în zonă. Deci nu erau atâtea avioane în zonă câte sunt acum, dar elicopterele și sniperele roiau necontenit.

      -

      Teme: Siria, alep, Homs, masacru, regim, revolutia siriana, revolutie

      Comentarii