FYI.

This story is over 5 years old.

Știință și tehnologie

Omul care gustă sunete

În ciuda tuturor dezavantajelor, Wannerton n-ar vrea să scape de sinestezie.

Wannerton are o formă rară de sinestezie cunoscută sub numele de sinestezie lexical-gustativă, ceea ce înseamnă că simțul lui gustativ și auzul nu operează independent unul de altul. Din această cauză, pentru Wannerton, fiecare cuvânt și fiecare sunet are o aromă distinctă. Deși cuvintele și sunetele nu au de obicei o relație cu gusturile, aromele lor sunt mereu foarte consistente pentru Wannerton. De exemplu, pentru el, verbul „a vorbi" a avut dintotdeauna gust de costiță.

Publicitate

„Cuvintele și sunetele fac bing bing bing la mine-n gură tot timpul, ca o lumină care clipocește", mi-a explicat el. „Unele gusturi dispar rapid, dar altele rămân ore în șir și-mi fac poftă de alimentul respectiv; mă simt distras pe tot parcursul zilei până când reușesc să-l consum."

Citeşte şi: Muzica schimbă modul în care creierul tău percepe realitatea

Wannerton crede că a fost sinestezic toată viața și că a moștenit asta de la mama lui care „vede zilele săptămânii ca pe culori". Sinestezia nu e atât de neobișnuită; afectează patru procente din populație și de obicei ia forma unei conexiuni între litere și culori. De exemplu, cei care au această trăsătură știu intuitiv că litera „A" e roșie. Dar pentru că forma de sinestezie a lui Wannerton e atât de neobișnuită, au trecut câteva decenii până când a fost luată în considerare.

Wannerton la vârsta de zece ani. Imagine: James Wannerton

„Când aveam zece ani, părinții m-au dus la un doctor de familie, pentru că eram distras de arome în timpul examenelor – sunetul stilourilor pe hârtie avea gust de pâine cu semințe și nu mă lăsa să mă gândesc", a zis el. „Doctorul le-a spus că treaba asta face parte din maturizare, că am o imaginație bogată și că o să-mi treacă. În adolescență, mi s-a spus că sunt disperat după atenție. Nici măcar n-am știut de existența sinesteziei până la 20 de ani."

Unsprezece ani mai târziu, oamenii de știință au început să fie interesați de tulburarea lui Wannerton. În 1991, a fost transferat la spitalul Maudsley din Londra pentru teste. Câțiva ani mai târziu, a primit fondurile necesare pentru a-și face o scanare fMRI.

Publicitate

„Știu că am simțit o frică puternică înainte să intru în aparat. Mă temeam că o să-mi pierd sinestezia."

În timpul scanării, Wannerton a fost rugat să se uite la un ecran mic care îi arăta o serie de videoclipuri și imagini cu oameni, locuri, cuvinte și mâncare. „Sunetul scannerului avea gustul și textura unui cartof foarte dur, crud. N-am idee cât am stat acolo, dar mi s-a părut o veșnicie."

Mai multe persoane care nu au sinestezie au trecut prin același scanner și li s-au arătat aceleași videoclipuri și imagini.

„Rezultatele au dovedit că creierul meu reacționase diferit de cele ale celorlalți participanți la test", a zis Wannerton. „A fost clar că aveam o conexiune în plus între regiunea creierului care se ocupă de sunet și cea care se ocupă de percepția gustului. În timp ce reacționa la sunete și imagini, această conexiune în plus se aprindea ca un pom de Crăciun."

Primirea rezultatelor a fost un moment important pentru Wannerton pentru că i-a dovedit că tulburarea lui chiar e reală. „Am câștigat mai multă încredere și pot vorbi deschis despre condiția mea de sinestet – am ajuns președintele Asociației Britanice de Sinestezie."

Interesată să am o perspectivă științifică asupra subiectului, am discutat despre tulburarea lui Wannerton cu dr. Nicolas Rothen de la Universitatea Sussex. Rothen susține că studiul diferențelor dintre persoanele cu sinestezie și cele fără sinestezie poate dezvălui multe despre creierul uman.

Publicitate

„Studiile despre sinestezie au potențialul să descopere lucruri noi și despre memoria umană. Există dovezi că persoanele cu sinestezie, cel puțin sinesteții de culoare, au o memorie mai bună pentru anumite materiale", a zis Rothen. „Dacă îi studiem pe cei care au sinestezie, putem afla care e cauza acestui avantaj de memorie."

„Totuși, Rothen nu e convins că o scanare MRI e cel mai precis mod de a detecta sinestezia. Fiecare creier e diferit de celelalte, la fel ca și amprentele", a explicat el. „Cum Wannerton a fost singura persoană cu sinestezie care a fost testată, e greu să tragi concluzii din rezultatele scanării."

Imagine: James Wannerton

Deși cercetările în domeniul sinesteziei sunt populare de la sfârșitul anilor 1990, Rothen recunoaște că anumite elemente ale tulburării rămân misterioase. „Sinestezia are multe beneficii și nu cunoaștem dezavantajele", a zis el.

În 2010, împreună cu profesorul doctor Beat Meier de la Universitatea din Bern, a dirijat un studiu prin care voia să detecteze dacă există o legătură între sinestezie și creativitate. Pentru experiment, Rothen și Meier au recrutat 99 de studenți la Arte de la Facultatea de Artă din Zurich, Elveția, și 96 de persoane „obișnuite", du pă care au folosit măsurători comportamentale și fenomenologice ca să îi testeze.

Cei doi au descoperit că șapte dintre studenții la Arte aveau o versiune a sinesteziei de culoare, în comparație cu doar doi dintre subiecții de control. Studiul a concluzionat că există, într-adevăr, o conexiune între sinestezie și creativitate. Wannerton e convins de asta. „Multe persoane cu fire artistică – David Hockney, Lady Gaga sau Billy Joel – susțin că au sinestezie. Eu unul mă simt mai creativ datorită ei", mi-a zis el.

Publicitate

Wannerton spune că are puteri speciale datorită tulburării sale – de exemplu, poate naviga prin tot metroul londonez bazându-se pe simțul gustului. Conform spuselor lui, Circul Oxford are gust de prăjitură: „Dacă vreau să călătoresc spre nord, stația de după prăjitură ar trebui să aibă gust de șuncă. Dacă nu, știu că am luat-o greșit." Și liniile au gusturi pentru el – linia Bakerloo are gust de gem, linia Victoria de ceară de lumânări, iar linia District de „carne de miel grasă și scârboasă."

Harta sinestezică a metroului

Totuși, sinestezia are dezavantajele ei. Wannerton nu se poate bucura de multe activități obișnuite, cum ar fi mersul la cinema, pentru că sunt prea multe zgomote. E un chin și să ia masa, pentru că disociază gustul de mâncare și i se face foame foarte rar. „ Nu mă interesează gustul mâncării, ci textura", a zis el. „Îmi plac cipsurile și alimentele crocante. Aroma nu are sens pentru mine."

E foarte enervant și când i se întâmplă ca un cuvânt să-i declanșeze un gust puternic pe care nu-l poate recunoaște. S-a chinuit ani de zile să-și dea seama ce gust îi declanșează cuvântul „așteptări". Creierul i-a făcut clic când a gustat pasta Marmite, pe care mulți n-o suportă la gust.

Sinestezia i-a afectat și relațiile personale . De multe ori și-a schimbat locul de muncă pentru că nu-i plăcea aroma numelui unui coleg. Mi-a povestit cât de dificil e să o suporte pe soția unui prieten, din cauză că numele ei îi declanșează gust de vomă. „E o persoană foarte drăguță și îmi place de ea, dar nu pot camufla dezgustul uneori."

Publicitate

Citeşte şi: S-a inventat metoda ştiinţifică de a elimina melodii de căcat din creier

A adăugat: „Mereu mi-a plăcut de mama mai mult decât de tata, pentru că el are gust de mazăre procesată, iar ea de înghețată. Uneori îmi îngheață creierul dacă mă gândesc mult la ea."

În ciuda acestor dezavantaje, Wannerton n-ar vrea să scape de sinestezie. „Deși sună ciudat când te gândești că numele Jackie are gust de lemn dulce, Blackpool de dropsuri cu fructe și vodca de fire de nisip, tulburarea asta face atât de mult parte din mine încât fără ea, mă tem că mi-aș pierde identitatea", a zis el.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai multe despre sinestezie:
Un vizualizator de muzică în timp real inspirat de budism și știință
Tipul ăsta e un cyborg recunoscut oficial care poate auzi culori De ce e salvia atât de specială și înfricoșătoare?