Opt lucruri care trebuie să dispară din muzica dance contemporană

Josh Baines iubește muzica, dar urăște oamenii. L-am rugat să ne spună tot ce crede că e în neregulă cu cultura dance contemporană.

Nu vreau să parafrazez un meme jalnic de pe 9gag, dar muzica dance e pur şi simplu transcendentală. Fiecare noapte mişto în oraş pe care ai avut-o vreodată avea ca soundtrack emoția monotonă care bubuie între patru pereţi, mirosul de azotat acric amil și mefedronă cu aromă de pișat de pisică și gustul ăla incredibil pe care îl are apa la sfârșitul unei nopţi de clubbing. Când vei fi pe patul de moarte nu îți vei aminti de nopțile petrecute singurel acasă în care ascultai Sun Kil Moon, ci de nopțile în care erai afară și te tripai pe melodiile „Sweet Harmony” și „Anytime”.

De-asta e trist, că o grămadă din muzica dance din zilele noastre e infectă și răsuflată. E plină cu greșeli și idei aberante care sunt replicate și repetate. Ca să ne petrecem duminicile liniştiţi uitându-ne la seriale proaste şi să nu-i mai purtăm de grijă muzicii dance contemporane, uite câteva lucruri care trebuiesc eradicate.

Nu te teme, n-am de gând să intru în profunzimea subiectului cu falsitatea adoptării culturilor străine, dar e ceva extrem de dubios când pulărăii palizi din cartierele de bogătaşi  bagă în trackurilre lor cu tentă retro fragmente vocale obosite care-i spun ascultatorului să „jack it” sau „work it”. Jacking-ul (adică atunci când bagi MDMA) a însemnat ceva acum treizeci de ani și încă mai înseamnă ceva și astăzi. Face parte din țesatura istoriei house-ului. Nu e doar un mijloc rapid prin care o să-i dai melodiei tale sudoarea unor nopți lungi petrecute în cluburile de gay și în cele de negri din trecut. Indiferent de puterea pe care o are verbul „to jack”, indiferent cât de bine prinde nostalgia la proşti, totul este anulat de faptul că nu ești în Chicago, nu ești Funkmaster Farley și nu suntem 1987. Numele tău e Vali, lucrezi ca administrator de sistem și locuiești în Floreasca.

E destul de vast domeniul ăsta, știu, dar e destul de incontestabil că nu a existat niciodată un album de artist de house sau techno bun. Iată de ce: 1) Atunci când realizează că acele chestii pe care le scot nu-s de fapt melodii, producătorii de techno îşi decorează muzica banală cu un concept răsuflat şi penal. În lumea reală, nimeni nu se gândește la posibilitatea vieții extraterestre, atunci când ascultă un album Jeff Mills.2) Uneori, ei încearcă să scoată „cântece”. 3) Muzica dance este făcută ca să te bâţâi pe ea în cluburi și ideea că oamenii dansează pe ea acasă este prea jenantă ca să mi-o imaginez. Practic, orice depăşeşte un EP cu patru trackuri este sunetul sunetul pe care-l scoate artistul atunci când dă o labă în fața oglinzii.

Lumea nu mai are nevoie deloc de următoarele: absolvenți de ştiinţe umaniste, conturi false de Facebook și articole despre popularitatea discurilor de vinil. Viața este prea scurtă ca să-ţi pese pe bune pe ce format mixează un DJ. Poți pune de pe casete, de pe CD-uri, poți pune mix-ul ăla Jersey Club de pe YouTube care îți place, nu contează. Doar nu te căca pe tine când o faci.

Nu e nimic mai amuzant decât un producător care începe să sampleze din orice e la modă pe ResidentAdvisor. Suntem toți foarte impresionați că ai auzit o melodie Cassie, de DJ Nate sau de Autechre o dată, amice. Dar noi putem să ascultăm direct melodiile astea și sună mai bine decât încercarea ta stângace să faci ceva boogie/grime/IDM/minimal wave/psy-turcesc, așa că mai bine rezumă-te să plagiezi de pe Nervous Tracks.

Foto via

Să fim sinceri: cele mai multe cluburi sunt de fapt spații oribile în care să stai prea mult timp. Sunt nişte cutii înghesuite, prost concepute, care reușesc să-ţi anuleze toată bunadispoziţie înainte să se termine primul mix. Dar, cel puțin cluburile au toalete și baruri adecvate și un loc unde poți să-ți pui haina. Este minunat că ai citit Raving ’89 de Neville și Gavin Watson și ai crezut că e cool să-l bagi pe DJ Sneak într-o fabrică abandonată, dar când citeam afişul primul meu gând era „mă piş pe depozitul vostru, unde e cea mai apropiată stație de autobuz?”. Oricine participă la genul ăsta de nopți este la fel retardat în felul lui ca ăia care cred că postările lor de pe Facebook nu sunt publice. Bucurați-vă de mirosul de urină de șobolani, tâmpiților.

Foto de Jake Lewis

Faptul că pui piesele făcute de alţi oameni una după alta este o abilitate extrem de supraevaluată. Aruncă împreună douășpe piese de pe mixurile altora pe Traktor, găsește-ți un nume amuzant, încărcă rezultatul pe Soundcloud și până și tu poți să ceri băutură gratuită și droguri în cluburile din oraş. Așteaptă-te ca cirezile de fani care te adoră și stau în jurul cabinei să-ți facă poze în timp ce masezi crossfader-ul și mângâi EQ-ul sau orice alt rahat care impresionează genul de persoană care zice chestii precum: „Asta e o melodie mişto, mi-ar plăcea s-o aud într-un club”. Ştii să pui muzică. Şi eu ştiu să pun muzică. Aș putea să sparg noaptea aia de miercuri în care te lasă tovarăşul tău patron de club să bagi mixurile tale de amator. Serios, apelează la mine. DJ-ul este un porc. DJ-ul este ca genul ăla de coleg de apartament care vine în sufragerie doar când simte miros de iarbă. La naiba cu DJ-ii și dracu’ să vă ia pe toți ăștia care sunteți impresionați de ei.

Pot să înțeleg de ce spectacolul unui DJ de muzică dance de la un festival pare semi-atractiv, deși am amintiri îngrozitoare de când eram în vârful unui munte din Bilbao și eram confruntat cu alegerea dintre Kings of Leon şi Fatboy Slim oriunde mergeam. Înțeleg de vrei să–l vezi pe Diplo la Primavera după ce ai îndurat The Pains of Being Pure at Heart sau ceva de genul ăla. E ok. Toată lumea știe ca beat-ul de la o baterie e mai mişto decât 99% din toate producţiile muzicale înregistrate vreodată. Dar cine dracu’ vrea să-și petreacă un week-end întreg într-un câmp în care se plimbă disperat de la o scenă la alta, în timp ce se chinuie sa nu calce peste corpurile unor tipi care au reuşit să se îmbete pulă cu bere îndoită cu apă la draft, până la ora şapte seara, într-o zi de vineri? Cine vrea să-și facă griji legate de de lipsa hârtiei igienice timp de două zile şi să se întrebe dacă mai vine Ricardo Villalobos.

Uite care e treaba: deşi DJ-ii sunt niște pulărăi, festivalurile sunt hedonism dus la nivelul lui Hieronymus Bosch și cluburi sunt latrine care-ți omoară distracția, tot nu există nimic mai bun decât muzica dance. Nimic. Pur şi simplu are nevoie de mai multă atenţie, mai multe sunete pure şi mai puţini muişti aroganţi. Să o scoatem din mâinile purtătorilor de ochelari cu obloane. Hai să-l facem house-ul nostru din nou.

Traducere: Mihai Popescu

Citeşte mai multe despre DJ-ii:

Cum să fii DJ în România în 20 de paşi

Hei DJ, în gură să o iei!

DJ Tovarăşu’Sorin Lupaşcu