Cum e să iei pastile ca femeie însărcinată și depresivă

„Mi-ar plăcea să am poze cu toți copiii frumoși pe care i-am văzut născuți pe anti-depresive", mi-a spus psihiatru cu un zâmbet de milioane:„Toți copii născuți pe Zoloft sau Paxil". Voiam să vomit pe pantofii ei scumpi și nu de la sarcină, ci din pură teroare. După patru luni în care am rezistat fără anti-depresive, în speranța că voi reuși să rămân însărcinată, era ultimul lucru pe care mă așteptam să-l aud de la doctorul meu, după tot iadul prin care am trecut.

M-am documentat despre efectele inhibitorilor selectivi ai recaptării de serotonină (ISRS , sau orice anti-depresiv comun) asupra fetusului meu. Dacă iei pastile anti-depresive în primul trimestru există un risc destul de mic, dar real, pentru complicații sau malformații oribile, de exemplu: găuri în inimă, defecte de tub neural și organe abdominale care se formează în exteriorul abdomenului. Următoarele trimestre sunt conectate cu probleme respiratorii pentru nou născuți, simptome de sevraj și posibile tulburări cognitive și comportamentale. Studiul părea contradictoriu și neconcludent, dar m-am speriat când am văzut la ce riscuri mă expun. Nu voiam un copil deja dozat chimic.

Ce îmi doream eu era ca cineva să îmi ofere și alte opțiuni. Când am aflat că se anulase o programare la o clinică specializată pe depresie și stările depresive din timpul sarcinii, am gonit prin traficul de dimineață din LA. Mi-am imaginat un fel de sabat de femei în rochii vaporoase care mă asigurau că totul o să fie ok prin cazurile fericite dinaintea mea, femei care au depășit propriile coșmaruri de sănătate mintală, cu succes și fără medicamentație.

Dar oferta nu includea nici rochii vaporoase, nici povești fericite. Doar pastile.

„Doar pentru post-natal", mi-a spus psihiatrul. „Nimic pentru pre-natal. Dar riști să ai și depresie post-natală, așa că poți veni la ședințele de grup după ce naști". Mai avea un pic și părea încântată de asta, ca și cum îmi dădea ceva de care să mă agăț. De asemenea, a menționat că dacă nu accept medicamentația, nu mă poate primi. Politica clinicii nu acceptă clienți care refuză tratamentul.

I-am mulțumit pentru timpul acordat, am motolit rețeta pe care mi-a dat-o și am plecat de la clinică plină de spume. Mi-am zis că o să găsesc singură o soluție, într-un oraș cu 18.5 milioane de locuitori. Aici există terapie de grup pentru orice dependență, traumă sau viciu imaginabil. Trebuia să fie și un grup pentru femei însărcinate care suferă de depresie.

Dar nu erau, cel puțin nu cât am căutat eu. Nici măcar una, doar pastile.

Grupuri pentru depresie post-natală erau peste tot. De când Brooke Shields și-a făcut publică depresia post-natală în 2005, problema asta a apărut în media din ce în ce mai mult. Însă, nu există nicio vedetă care să vorbească despre cea pre-natală. M-am simțit și mai izolată de poveștile lor și, pe lângă asta, vinovată pentru că invidiam sprijinul și expunerea femeilor cu DPN (depresie post-natală), care apăreau în orice revistă sau emisiune la care mă uitam. Existau pagini de Facebook, clipuri inspiraționale pe Youtube și o mulțime de cărți pe Amazon despre experiențele altor femei. Mamele cu joburi aveau depresie post-natală, la fel și cele casnice sau vedetele: „Nu ești singură!", anunțau ele cu triumf. Depresia post-natală era pe val.

Dar cea pre-natală? Nu exista. Am scormonit prin multe statistici, iar în 2013 s-a estimat un procentaj de 13% dintre femei care sufereau de depresie pre-natală. Unde era toată lumea? Unde erau paginile noastre de Facebook, campaniile de informare, tricourile de solidaritate? Nicăieri. Am căutat timp de 5 luni (asta în condițiile în care am un master în studii sociale, iar astfel de căutări fac parte din jobul meu) și am găsit un grup pe Facebook, numit Perinatal Depression Awareness, pentru femeile însărcinate cu probleme psihice. Ultima postare era din 2010, lucru care m-a demoralizat considerabil.

Cu sau fără ajutor, eram determinată să rezist sarcinii mele de 40 de săptămâni fără nici un fel de medicament. Pe lângă posibilele efecte pe termen lung ale pastilelor anti-depresive, un studiu arată că mai mult de30% dintre nou născuții ale căror mame au luat pastile anti-depresive au avut simptome de sevraj. Simptomele includeau: tremurat, probleme gastro-intestinale, tensionarea mușchilor și un scâncet ascuțit în primele zile după naștere. Acestea erau simptomele pe care cercetătorii le descoperiseră, dar mi-era frică și de celelalte simptome de sevraj, de care suferisem eu după ce am renunțat la pastile: amețeală, greață, tendințe sinucigașe, „șocuri cerebrale" (mici senzații de șocuri electrice la baza scalpului, o reacție adversă comună când te lași de anti-depresive) și coșmaruri oribile în care Christopher Walken mă fugărea printr-un oraș din Vestul Sălbatic, în timp ce conduceam un camion cu vite care urlau.

Oricât de frumoși erau copiii născuți pe Zoloft, Paxil sau Celexa, știam că nu există niciun doctor care să aibă vreo idee despre ce se întâmplă pe interior. Șocurile cerebrale nu sunt detectate de testele medicale. Nici coșmarurile.

Mi-am petrecut primul trimestru cu atacuri de panică și crize de plâns. Pentru că nu am găsit un grup de sprijin, am încercat orice formă de tratament individual: psihoterapie, meditație, yoga, cărți despre terapie comportamentală și cognitivă, teancuri de studii citite despre neuroplasticitate, terapie lightbox, acupunctură, plimbări de 5 km pe zi, auto-control neuronal, hipnoză, un jurnal, aromaterapie, iar în momentele cele mai disperate, rugăciune. Orice, mai puțin pastile.

Am mâncat caju cu pumnul, dar nu prea m-au ajutat.

Am făcut și asta, însă doar mi-am dat seama cât de bolnavă era mintea mea. Aveam atât de multe lucruri pentru care să fiu recunoscătoare: un soț incredibil, un copil pe care mi-l doream atât de mult și un job bun. Dar o voce din capul meu îmi spunea că mi-ar fi mai bine moartă.

Câteodată, atacurile de panică și depresia deveneau atât de puternice încât ajungeam să mă strâng într-un colț pe podea și să plâng ca o victimă torturată. Mă trezeam în fiecare dimineață cu o durere apăsătoare în piept, iar inima îmi bătea de parcă alergam la maraton. Ginecologul mi-a spus că stresul constant îmi expunea copilul la un nivel prea ridicat de cortizol și mi-ar fi mai bine dacă aș lua pastilele decât să mă chinui până la sfârșitul sarcinii. Dar pentru mine, să iau medicamente nu intra în discuție.

Până când nu am mai putut.

După 21 de săptămâni de dureri și nefericire, am pescuit rețeta de Zoloft mototolită și am fost la farmacie. Când am luat prima pastilă, mă simțeam învinsă, slabă, rușinată și furioasă.

Vroiam să țip la cineva, dar nu aveam la cine. Nu mă asculta nimeni. Cu oricine vorbeam, primeam linkuri cu site-uri de depresie post-natală, în timp ce mă asigurau că nu sunt singură și există programe post-natale la care mă pot duce după ce nasc. Nu-mi venea să cred că mă simțeam geloasă pe femeile care treceau prin depresie post-natală. Măcar ele aveau resurse.

Mi-a fost rușine să spun cuiva despre decizia mea, mai puțin soțului și psiho-terapeutului. M-am bătut cu pumnul în piept, timp de luni de zile, că e un principiu pe care nu îl voi abandona. Mă simțeam ca un dependent de droguri care recidivase. M-am izolat și mai mult.

Însă, medicamentele nu m-au ajutat imediat. Nu mă mai strângeam în poziția fetusului pe podea, dar mai aveam probleme respiratorii dimineața, deși durerile din piept, care m-au adus în stadiul disperării, se amelioraseră. Eram recunoscătoare pentru alinarea durerii, dar, în același timp, nervoasă că singura soluție care mergea erau pastilele.

În săptămâna a 32-a a sarcinii mele, Asociația Medicală Americană a publicat un studiu pediatric amănunțit în care concluziona: anti-depresivele din timpul sarcinii măresc riscul de autism pentru fetuși, mai ales la băieți. Știrea asta era peste tot. Am fost distrusă. Am vorbit cu psihiatrii mei, care mi-au spus că riscul este foarte mic, de 2%. Am încercat să mă consolez cu asta, dar tot simțeam că joc Ruleta Rusească cu creierul copilului meu. Mi-am înjumătățit medicamentația pentru 3 zile și mi-a fost mai rău. Așa că am revenit la dozajul normal, cu speranța că fiul meu va fi mai norocos. Am continuat să meditez, să mă plimb, să fac yoga și aromaterapie. În plus, am continuat să mă rog.

Pentru mult timp, m-am rugat să trec de sarcină fără medicamente. Apoi m-am rugat ca pastilele să funcționeze. La sfârșit, mă rugam să am un copil Zoloft frumos, așa cum îmi explicase psihiatru la început, lucru pentru care l-am disprețuit.

În ziua în care am născut, am alertat toți doctorii, moașele și femeile de serviciu care intrau în salon, să fie atenți la potențiale probleme: „Eu iau Zoloft. Fac tratament cu Zoloft. Îl luați de lângă mine imediat? Sper să apuc să-l țin în brațe, dar vreau să facem ce e mai bine pentru el."

În momentul meu de triumf, când am reușit să scot copilul afară, după 15 ore de travaliu, m-am gândit la medicamente. Fiul meu era complet sănătos, cum știam si de la radiografia cu ultrasunete făcute la 5 luni, unde doctorul a scanat fiecare părticică a copilului, pentru a detecta posibile complicații. Dar în timp ce îl țineam în brațe, m-am trezit că număram degetele, de parcă decizia mea de a lua Zoloft în săptămâna a 21-a a sarcinii l-ar fi afectat atât de tare încât să-i cadă vreun membru prin uter. Nu s-a întâmplat nimic de genul. Totul era acolo și el era cu siguranță frumos.

În săptămânile care au urmat, eram foarte atentă la simptome de sevraj, de la pastile. Am mai adăugat un strat de paranoia, pe lângă nevrozele de părinte începător. Oare sunetele ascuțite pe care le face sunt normale? Dar mișcările spasmodice? Când plângea și nu reușeam să-l calmez, mă întrebam dacă e de la Zoloft sau e normal.

Ținând cont de răspunsurile variate ale cercetătorilor, părea ca și cum nu o să-mi dau niciodată seama dacă am făcut ce trebuie. Nu voi afla niciodată dacă ar fi fost mai sănătos și mai fericit fără medicamente. Dacă va da semne de autism, nu voi ști dacă e de la anti-depresive, genetică sau stresul acumulat în perioada sarcinii când nu luam tratament, în care mă simțeam groaznic.

Tot ce știu e că dacă legile de simbioză se aplică, atunci am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să ieșim amândoi întregi din perioada aia.

După luni de zile de la naștere, am vorbit cu Caron Post, directorul executiv al organizației din LA, Sănătătatea Mintală Maternă, care instruiește specialiști în problemele psihice pre-natale și post-natale. I-am povestit cât de greu mi-a fost să găsesc resurse și am întrebat-o dacă știe de ce tratamentele pentru depresie pre-natală sunt așa rare. Mi-a explicat că stigmatizarea depresiei pre-natale e atât de pronunțată încât femeile care suferă de așa ceva nu vor să participe la un grup de sprijin, de rușine.

„Ai identificat, în căutările tale, o discrepanță foarte mare între pre-natal și post-natal, mai ales în termeni de terapie de grup. Am descoperit că persoanele nu vor să vină nici măcar la terapie post-natală, dacă nu este sub o mască socială. Dacă numești ședințele Noile mămici vorbesc, atunci privesc altfel situația. E o stigmatizare puternică în jurul subiectului. Poți găsi un grup de sprijin pentru mamele însărcinate, dar cu siguranță nu vei găsi nimic legat de depresie în titlu", mi-a spus ea.

Potrivit lui Caron Post, problema e mai gravă decât îmi imaginam eu. E vorba despre mai mult decât o lipsă de resurse. Internalizarea problemelor psihice, pe care le au femeile însărcinate, le descurajează să caute ajutor, atunci când au cea mai mare nevoie. Faptul că se îndoiesc de ele pare a fi o problemă mai mare decât depresia sau anxietatea. Dacă ăsta nu e un semnal pentru o implicare mai mare, atunci nu știu ce ar putea fi.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre sarcină:
O femeie din Argentina a rămas însărcinată în comă, după ce-a fost violată
Cum afectează drogurile ilegale fertilitatea femeilor și sarcina?
O femeie însărcinată și-a dat un ciocan în burtă ca să arate ce rezistent e bebelușul ei