Pericolele organizării unei parade gay în Ucraina

De Andrew Connelly, Foto: Ivan Chernichkin

Ucraina a fost prima țară post-sovietică care a legalizat homosexualitatea, ceea ce e, evident, lăudabil, dar greu de înțeles având în vedere trecutul recent. Anul trecut, prima paradă gay din Kiev a fost anulată cu o jumătate de oră înainte de ora la care trebuia să înceapă pentru că poliția – care oricum nu se omora după eveniment – a informat organizatorii că nu-i vor putea proteja de sutele de huligani de extremă dreaptă care veniseră să protesteze împotriva marșului. Câteva clipe mai târziu, unul dintre organizatori a fost atacat cu gaz lacrimogen și a trebuit să fie internat la spital în fața mulțimii de jurnaliști. Mulți dintre organizatorii paradei a primit amenințări cu moartea de atunci și până în ziua de azi.

În ciuda acestei dezamăgiri, de data aceasta, echipa Pride Kiev s-a gândit că ar fi o idee bună nu doar să organizeze marșul, ci să-l țină chiar în centrul orașului de ziua Kievului, un festival de evenimente culturale orientat spre ideea de familie și copii. După cum era de așteptat, această idee a îngrozit mulți cetățeni care au cerut organizarea de proteste împotriva marșului, ceea ce a dat naștere unui coșmar logistic pentru autorități care au interzis orice fel de marș sau protest în ziua aceea. Încă o dată, Kiev Pride a fost împins spre marginea orașului, iar locația a fost păstrată secretă ca să nu atragă protestatari agresivi. Sau cel puțin ăsta era planul.

În dimineața zilei de 25 mai, ziua evenimentului, s-a stabilit o întâlnire cu jurnaliștii în fața unei stații de metrou pentru ca aceștia să-și înregistreze acreditarea și să aștepte să fie transportați până la locul marșului. Am făcut ce ni se ceruse și am fost înghesiți într-un autobuz care nu mai pornea, înconjurați de organizatori ai festivalului care nu voiau să ne spună unde urma să mergem. Am rămas în situația asta timp de o oră, fumând agitați și filmându-ne unii pe alții, când deodată șoferul a primit un telefon. Am pornit la drum aproape imediat.

Douăzeci de minute mai târziu, am văzut pe geamurile autobuzului o mulțime furioasă fluturând cruci grele, o coloană de forțe speciale care alergau în direcția ei și dube ale poliției parcate cât vedeai cu ochii – toate acestea de-a lungul bulevardului Victoriei. În mod evident, parada nu mai era deloc secretă.

Am țâșnit din autobuz și am trecut prin rândurile de polițiști ca să dau peste un grup de 50 de activiști LGBT care stăteau calmi pe loc, cu capul sus și steagurile-curcubeu fluturând în vânt. La câteva sute d metri depărtare, jandarmii se țineau de brațe pentru a împiedica un grup de creștini ortodocși să treacă. Era un fel de demonstrație a Bisericii Baptiste din Westboro cu o notă slavă. Se cânta, era bannere care susțineau că homosexualitatea e același lucru cu pedofilia și o băbuță cu năframă strângea în mâini o fotografie cu un sfânt în timp ce tremura și plângea de teama că orașul Kiev va fi înghițit de focurile iadului din cauza homosexualilor.

M-am mai plimbat puțin și am găsit un tânăr preot din Biserica Ortodoxă Ucrainiană care stătea la umbra unui copac. Îl chema Roman și părea un tip amabil și inteligent, deși din când în când îi ieșeau pe gură prostii de genul: „Un motan nu poate face pui cu alt motan. De ce să nu facem un marș ca să susținem motanii să poată adopta pisoi?”

Roman era cuprins de aceeași teamă ca și majoritatea concetățenilor lui – și anume, că marșurile precum parada gay, sunt introduse în țară cu forța de puterile europene occidentale pentru a dilua moralitatea și cultura națiunii. Sau, cum a spus-o brutal Mikhail Chechetov, membru al Partidului Regiunilor: „Nu vrem să intrăm în Europa prin cur.” Ca să fiu sincer, numărul mare de vizitatori LGBT din Germania și Scandinavia nu prea ajutau la soluționarea problemei. Dar cum putem remedia o astfe de maladie? Potrivit lui Roman, guvernul nu e de niciun folos pentru că „40 la sută dintre parlamentari sunt gay.”

Femeile au început să se adune în jurul nostru și să ne ofere icoane cu sfinți, iar Roman a început să-și piardă șirul gândurilor și să cânte despre pericolele guvernelor lumii. M-am întors la marș și am descoperit că era plin de polițiști, presă și demonstranți. Situația începea să se încingă; declamările liniștite ale participanților fuseseră întrerupte de habotnicii religioși care reușiseră să se infiltreze în paradă deghizați în jurnaliști. Răcneau și încercau să smulgă steagurile din mâinile participanților la marș, dar au fost opriți de poliție. Tocmai vorbeam cu un activist despre speranțele lui la o paradă pașnică, când o pocnitoare imensă a trecut prin mulțime și a explodat la picioarele noastre, surzindu-ne.

La trei sute de metri de la punctul de start, marșul s-a oprit brusc. Parada gay ucraineană durase aproape o oră, deși traversase o distanță cât un bazin de înot. Activiștii LGBT au fost înghesuiți în grabă în autobuze prin mulțimea de jurnaliști care zici că erau în fața tribunalului și treceau pe lângă ei niște criminali în serie. Mi s-a spus că drumul înapoi nu va fi direct, pentru că trebuia să schimbe mijloacele de transport de mai multe ori și să-și schimbe hainele ca să scape de urmăritorii fasciști.

După ce obiectul urii tuturor a fost înlăturat, grupurile supărate au rămas pe loc, învârtindu-se confuze și dezorientate, căutându-și un scop.

Sub un pod de lângă intrarea în parc, un grup de tineri beți erau investigați de poliție. Purtau măști chirurgicale („ca să ne protejăm de gripă” a explicat unul dintre liderii lor), ceea ce îi identifica drept suporteri Svoboda, partidul ucrainean ultranaționalist care deține 38 de locuri în parlamentul ucrainean. Dar petrecerea a început cu adevărat abia când au apărut Cosacii (o comunitate militară care apără cu loialitate vechiul imperiu rus) îmbrăcați în haine de camuflaj, fluturând funii și fotografii cu țarul Nicolae al II-lea. Un val de suporteri s-a adunat rapid în jurul lor și în scurt timp, atmosfera homofobă era în toi. Când l-am întrebat pe unul dintre Cosaci despre acuzațiile că gruparea a inițiat mai multe niște atacuri anti-gay, mi-a zâmbit și a spus: „Gayii sunt copiii noștri și suntem îngrijorați pentru ei, așa că atunci când nu sunt cuminți, trebuie să le tragem câteva scatoalce părintești.”

În momentul ăsta, poliția s-a întors la dube și a tulit-o, lăsând jurnaliștii înconjurați de personaje dubioase care aveau chef de „scatoalce părintești”. Ne-am dat seama că masele de oameni adunate nu prea știu și nici nu vor să facă diferența între jurnaliștii străini și turiștii gay, așa că am plecat pe furiș.

Uitându-mă în urmă, mi-ar fi plăcut să văd mai mulți ucrainieni prezenți la marș, pentru că numărul mare de vizitatori LGBT din Germania și Scandinavia n-au făcut decât să alimenteze suspiciunile protestatarilor în legătură cu conspirația Uniunii Europene. Dar comunitatea gay locală e cuprinsă de teamă; nu există personalități publice în Ucraina care să-și fi declarat deschis orientarea sexuală și organizațiile care luptă împotriva discriminării sunt la nivel de embrion. Momentan, parlamentul dezbate aprobarea unei legi împotriva „propagandei homosexuale”.

Totuși, e incontestabil faptul că ziua de 25 mai va intra în istorie ca ziua victoriei pentru activiștii ucrainieni pentru drepturile civile. Revoluția Roz mai are ceva de așteptat, dar trebuia să înceapă de undeva.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și:

Noua Dreaptă n-are altceva mai bun de făcut

Homofobia cuprinde România

Ce spun elevii din Coșbuc despre scandalul gay

O mică lecţie de homofobie

Cum scoatem homofobia din tradiţia islamică

Palestinienii gay sunt șantajați să lucreze ca informatori

Francezii se opun căsătoriilor între homosexuali cu argumente seculare

Am vorbit cu cei care protestau împotriva căsătoriilor gay în Paris

Clubul gay de sex de lângă Vatican e cel mai trist loc de pe planetă

Lupta dintre fascişti, antifascişti şi poliţie la Bristol Gay Pride

Comments